Serghei Bulgakov şi suflul revoluţiei
Sîntem în anul centenarului amar al revoluției ruse, de fapt al revoluției pur și simplu, cea care a vărsat cel mai mult sînge în Rusia, dar a schimbat prin mișcări revoluționare sau contrarevoluționare, dar mai ales prin consecințe politice și economice întreaga Europă: războaie care au depășit prin violență și forță de distrugere orice imaginație posibilă pînă la ele și regimuri totalitare construite pe ură și violență continuă au făcut din secolul XX clipa de istorie care a încercat modificarea naturii umane. În orice caz, această răsturnare punea capăt reprezentărilor sociale care au funcționat pînă atunci. Patru imperii ale lumii vechi dispăreau, în timp ce al cincilea își amîna destinul cu două decenii, lăsînd în urmă ruinele irecognoscibile ale unor ierarhii teocratice. Serghei Bulgakov este un martor privilegiat al acestor fracturi de neimaginat.
Apostat și marxist în tinerețe, cu interes inițial în teoria economică marxistă, dezvrăjit însă deja în anii primelor revolte proletare, dar continuînd într-o formulă idealistă militantismul pentru schimbarea regimului politic în Rusia, Bulgakov făcea parte și a devenit repede șeful ideologic al acelui grup de intelectuali care fie proiectau, fie presimțeau schimbări revoluționare, dar atît de departe în intenție și sens de ceea ce avea să se dezvăluie ca adevărata revoluție. Apropierea de înaltul cler (participînd ca delegat laic la marele sinod din anul 1917, care a restabilit Patriarhia Moscovei) și apoi intrarea în cler (1918) petrecută în anii revoluției au marcat despărțire de orice formă de militantism social. Își continuă o vreme cariera academică în Crimeea, de unde se îndreaptă către Occident, în urma decretului de expulzare a intelectualilor neafiliați marxism-leninismului din 1922. În acești ani tulburi, publică două volume de reflecție teologică – Lumina neînserată (1917) și La banchetul zeilor (1918) – în care se exprimă primele forme ale viziunii sale sofiologice asupra divinității, naturii umane și societății.
Înainte de 1917 critic al regimului țarist în formula, pe care o socotea bastardă, a reformei petrine și deci a subordonării Bisericii față de stat, S. Bulgakov ajunge să conceapă caracterul cataclismic al dispariției Imperiului Rus pentru viziunea ortodoxă asupra lumii. Retrospectiv, adică la sfîrșitul anilor 1920, cînd redactează volumul Ortodoxia, S. Bulgakov își reprezintă relația dintre Imperiu și Biserică ca fiind pozitivă și înclinată spre conlucrare pașnică, propunînd termenul de „simfonie“ ca fiind caracteristic acesteia: „raporturile dintre Biserică și stat erau stabilite, în principiu, după tipul «simfoniei», adică al acordului mutual și al independenței celor două părți… Raporturile «simfonice» dintre Biserică și stat duceau la aceea că împăratul conducea tot domeniul vieții și al legislației bisericești, în marginile administrației lui de stat. Dar dacă această simfonie se întîmpla să fie tulburată de un dezacord, atunci Biserica se găsea persecutată și adevărata natură a raporturilor ei cu statul se arăta din nou; căci niciodată cezaro-papismul n-a fost o dogmă (ci un abuz)*… Biserica punea mult preț pe alianța ei cu statul, cu atît mai mult cu cît acesta servea Biserica și cu cît existența unui șef încoronat al lumii întregi – a împăratului ortodox – era socotită ca un atribut esențial al Bisericii.“ Cînd ne spune că monarhia făcea parte din reprezentările sociale ale Ortodoxiei, S. Bulgakov pare să noteze o distanță istoriografică, dar cînd revine cu formularea că împăratul era „arhitectul“ împărăției lui Dumnezeu pe pămînt ne readuce în zona axiomatică a gîndirii sale. În anii aceia aproape că era imposibilă evaluarea viitorului istoric, iar aventura personală în care se afla implicat, organizarea unui institut teologic ortodox la Paris, îi părea o misiune specială trasată de Dumnezeu.
Dar primul concept sub care și-a formulat S. Bulgakov gîndirea socială cu privire la rolul Bisericii în raport cu statul a fost cel de „teocrație“. În mod evident însă, conceptul era mult prea vast pentru a surprinde o notă caracteristică în Ortodoxie. Astfel, în volumul Lumina neînserată, S. Bulgakov acordă termenului teocrație cinci sensuri diferite deși oarecum derivate unul din altul, cu o vagă idee de succesiune cronologică. Primul sens al termenului desemnează exercitarea directă a autorității lui Dumnezeu asupra umanității, așa cum s-a manifestat în rai, înainte căderii protopărinților, prin recunoașterea deplină a paternității divine. În mod secundar, această teocrație s-a exprimat și asupra poporului lui Israel în timpul lui Moise și al Judecătorilor. Al doilea sens desemnează pseudo-teocrația păgînă a împăraților romani divinizați. Este o caricatură, chiar dacă inconștientă a primului sens. Al treilea înțeles se referă la imperiul creștin ca simbol sau icoană a adevăratei teocrații. Este ceea ce Bulgakov echivalează cu „împărăția albă“ din eshatologia medievală rusă. Această expresie teocratică a puterii se află la același nivel de semnificație cu monarhia teocratică a regilor vechiului Israel. Al patrulea sens este negativ, datorită unei uzurpări de funcții, atunci cînd vorbește de abuzul teocratic al papalității. Iar ultimul și cel mai drag sens este referința la teocrația noului ev, al depășirii autorității prin dragoste. Este, în imaginația lui Bulgakov, următoarea revoluție sau „utopia ortodoxă“. Aceste rînduri din Lumina neînserată au fost scrise cel mai probabil încă înainte de căderea țarului și în orice caz mult înainte de a putea evalua adevărata față a revoluției, cea bolșevică.
„Această năzuință inconștientă către înlocuirea autorității cu unirea din iubire e prezentă în multe utopii ale orînduirii statale. Despre acest lucru vestește Platon în Republica cînd propune ca ideal al autorității conducerea filosofilor care nu se sprijină pe sabie, ci pe autoritatea înțelepciunii și dreptății lor și sînt puternici prin îndrăgirea și dorința lor; dreptul și sabia se anulează aici în armonia de iubire reciprocă a tuturor claselor.“
Bulgakov își completează viziunea în continuare: „Autoritatea (exousia/puterea) este un mijloc stabilit de Dumnezeu pentru lupta exterioară cu răul interior, tratarea paleativă și simptomatică a lui. Și este corectă ontologic și profund fundamentată aspirația către depășirea autorității – nu către lipsa de autoritate sugerată de anarhie, ci către supraautoritate. Supraautoritatea nu este altceva decît autoritatea divină, teocrație, care este chiar nucleul ontologic al autorității și, implicit, sarcina ei ascunsă. Ca totul în lume, și autoritatea aspiră să se depășească pe sine: ea tînjește după teocrație. Idealul ei absolut este dat în creștinism, unde se făgăduiește împărăția de mii de ani a lui Hristos pe acest pămînt, iar dincolo de pragul acestui eon – «împărăția Lui care nu va avea sfîrșit». Și cînd poporul rus visează la idealul apocaliptic al «Țarului Alb», nu este vorba despre Constituția autocratică slavofilă, ci de o depășire a autorității.“
Aici Bulgakov face trimitere directă la sursele sale, la Dostoievski ca „dizolvare a statului în Biserică“ (Frații Karamazov) și la Soloviov, „teocrația liberă“.
„Utopia ortodoxă“ din anii redactării Luminii neînserate capătă un nume și mai ales un trecut, cu un aer de legitimitate, cînd devine „simfonie“ și descrie o realitate îndepărtată, aproape mitologizată, cea a Imperiului Bizantin. Idealizarea trecutului devine posibilă atunci cînd nu mai are nici un viitor. Țarul, executat de bolșevici, este tot atît de sigur istorie ca și împăratul bizantin. Numai că idealizarea lui Bulgakov, deși nu era lipsită de o formulare prudentă și circumstanțiată, a lansat în conștiința ortodoxă imaginea unei epoci de aur a Ortodoxiei, din care se poate eventual hrăni ideologic și prezentul. Pornind de la colegii (V. Kartașev) și discipolii (A. Schmemann) lui S. Bulgakov, „simfonia bizantină“ și-a găsit drum către viziunea socială a Bisericilor ortodoxe în post-comunism.
* Serghei Bulgakov, Ortodoxia, p. 176.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.