Semnele religioase între lege şi cuviinţă
Cu ceva timp în urmă, la începutul lui 2013, Patriarhul Chiril I al Rusiei a făcut o declaraţie mai deosebită. După episodul Pussy Riot, Puterea, susţinută de Biserica rusă, decisese să înăsprească legea care condamnă ofensele aduse sentimentului religios. Or, prin declaraţia lui, Patriarhul se distanţa totuşi un pic de brutalitatea stilului Putin. „Orice măsură legală privind apărarea simbolurilor religioase şi a credinţei“, a afirmat el, „trebuie atent studiată pentru a nu limita libertatea de expresie… E esenţial ca împotrivirea faţă de blasfemie să fie justă, măsurată şi lipsită de agresivitate.“
Încercare de a pune culoare democratică pe imaginea Bisericii ruse? Critică la adresa ţarului actual, de care Patriarhul se arată altfel mereu alături? Manifestare de independenţă a Bisericii ortodoxe ruse faţă de puterea temporală? Cu groasa caricatură de rugăciune, „performată“ în catedrala Hristos Mîntuitorul din Moscova, Pussy Riot voiau să denunţe tocmai alianţa „altarului“ cu „tronul“ în Rusia lui Putin.
Iată că, măcar punctual, printr-un mic accent, stilurile Puterii şi Bisericii s-au deosebit totuşi. De partea lui, statul tratează poliţieneşte manifestările critice faţă de regim, oricare ar fi ele. Ca să-şi adauge sprijin popular, politica autocratică se înfăţişează drept apărătoare a tradiţiei, a Bisericii, a religiei, a moralei religioase. De partea ei, Biserica pledează, preţ de o declaraţie, pentru libertatea de expresie, pentru o politică atentă la drepturile indivizilor.
În Rusia iliberală, morala publică e dictată de ideologia oficială, de politic. Opozanţii sînt declaraţi „huligani“, „nepatrioţi“, „duşmani“. Cei mai vizibili riscă hărţuirea, închisoarea ori chiar asasinatul.
În Occidentul liberal, în schimb, politicul e cel care stă sub influenţa unei morale laice. Drepturile omului, libertăţile individului (de gîndire, de expresie etc.) sînt principii care nu organizează doar gestionarea cetăţii, viaţa laolaltă. Respectarea diversităţii (culturale, religioase, de convingeri) ţine de etica occidentală.
Etică laică, deoarece referinţa la transcendent, înrădăcinarea valorilor într-un pol divin nu mai constituie un dat unamim acceptat, practicat. Pentru societatea tîrziu modernă, „Dumnezeu este separatul“, potrivit expresiei lui Marcel Gauchet. Nu se amestecă în treburile oamenilor decît prin actele şi convingerile unor persoane şi grupuri sociale. Nu credinţa, ci comunităţile de credinţă sînt actori ai vieţii publice. Statul laic are de asumat postura neutralităţii faţă de religii şi postura recunoaşterii, egale şi pline de respect, a convingerilor şi comunităţilor religioase. Odată cu creşterea fundamentalismului islamic în Europa, această dublă exigenţă pune probleme din ce în ce mai încurcate, stîrneşte analize, discuţii, aporii. Ce măsuri pentru a stăvili propaganda extremistă şi a preveni posibile conflicte identitar-religioase? O dezbatere larg europeană priveşte portul semnelor religioase în anumite spaţii publice. Franţa, de pildă, a găsit cu cale să legifereze interzicerea mărcilor religioase ostentative în şcolile primare şi secundare. Funcţionarii publici sînt de asemenea obligaţi să nu le afişeze în timpul serviciului. Într-o atmosferă de laicitate respectuoasă faţă de religii, aplicarea legii deosebeşte cu grijă cazurile în care semnul ţine de simpla afirmare a identităţii de cele care îl afişează cu intenţii de propagandă agresivă.
În schimb, adepţii secularizării tari, corecţii politic, cer izgonirea oricărui simbol religios din locurile publice (vezi, de asemenea, în România, vocile care pretind ca icoanele să fie eliminate din şcoli şi spitale). Dar asta nu limitează libertatea de manifestare a apartenenţei credincioase, libertatea de expresie a individului în fond? Creştini, evrei, musulmani, cetăţeni europeni normali, sînt ei siliţi să-şi lase acasă identitatea religioasă, cînd statul le garantează recunoaşterea ei? Creştinismul, unul dintre constructorii Europei, trebuie să se ascundă, să dispară din istoria, cultura, peisajul şi memoria europenilor actuali?
Măsurile franceze au stîrnit şi episoade amuzante în rezultatul lor. La Marsilia, în august 2012, un grup de susţinători ai acţiunilor Pussy Riot au manifestat cu feţele mascate, referinţă la cagulele purtate de membrele grupului punk-rock rusesc. Poliţia i-a interpelat şi le-a făcut proces-verbal în baza legii numite „anti-burqa“. Ea interzice „ascunderea deliberată a feţei sub o mască, o cagulă sau un văl islamic integral“. Cu o dublă motivaţie: pe de o parte, viaţa comunitară presupune vederea faţă către faţă a persoanelor; pe de altă parte, masca împiedică identificarea persoanei „în împrejurări care pot aduce atingere ordinii publice“.
Ca nişte manifestanţi pro-feminism şi libertate de expresie fără limită să fie interpelaţi pe baza unei legi anti-burqa e amuzant. Dar e şi semnificativ. Cagula punk, asociată cu Pussy Riot, şi vălul de tip burqa trimit la extremismul ideologic. Una la extremismul „progresist“, celălalt la extremismul religios-identitar. Amîndouă extremisme cu pretenţii „totalitare“ fiindcă vor să impună o „normă“, să dicteze mentalitatea şi comportamentul întregii societăţi. Nici unul nu respectă deosebirile de apartenenţă, de gîndire, de opinie.
Libertatea de gîndire şi de exprimare constituie un drept fundamental în societăţile liberale. Dar un drept, ca să fie funcţional, implică o egală responsabilitate pentru beneficiarul lui. Statul democratic garantează dreptul liberei exprimări. Îi asigură condiţiile de exercitare. Cît priveşte „responsabilitatea de exprimare“, ea cade mai întîi în sarcina membrilor societăţii. Nu legea, ci buna-cuviinţă în primul rînd cere ca figurile şi simbolurile unei religii – ale oricărei religii – să nu facă obiectul unor glume groase, al unui scenariu degradant. Nu legea, ci buna-credinţă în primul rînd cere să nu-ţi practici religia cu ură, dispreţ, ameninţări, atacuri faţă de celelalte religii ori convingeri. A pune libertăţii de exprimare limita respectului şi a bunei-cuviinţe nu e semn de cenzură. E semn de responsabilitate civică, de civilizaţie.
Libertatea de exprimare, ca drept fundamental, desparte societăţile democratice de totalitarism. Dar nu e un drept absolut, nelimitat. Democraţia reală lucrează cu principii corelate, care se reglează şi se limitează unele pe altele. Nu mai puţin fundamental decît criteriul libertăţii e, în democraţiile autentice, criteriul respectului, acceptarea diversităţii. A-ţi exercita un drept în mod extremist, călcînd pe dreptul celuilalt, e oare o atitudine liberală? E etic acceptabil?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: wikipedia