Secularizarea văzută din interiorul Bisericii

- note de lectură - Mărturisesc de la bun început că lectura cărţii părintelui Ioan Bizău*, profesor de teologie liturgică la Cluj-Napoca, s-a dovedit a fi o surpriză. Titlul oarecum conveţional şi "ortodox corect" - Viaţa în Hristos şi maladia secularizării - pare a se înscrie în logica lucrărilor de "înfierare" facilă a modernităţii produse de o parte din membrii clerului; odată depăşit, găsim o lucrare care abordează lucid şi fără inhibiţii una dintre cele mai mari provocări la adresa Bisericii: secularizarea. Redactată de un autor din interiorul Bisericii Ortodoxe, o voce autorizată deci, cartea se adresează unui public larg şi poate fi utilizată ca bază teoretică în facultăţile de teologie, dar şi de toţi cei care sînt interesaţi să înţeleagă mai bine ce se întîmplă cu Ortodoxia în lumea contemporană. Utilă este cartea şi în perceperea cauzelor profunde, de natură istorică (şi mai puţin socială - vom reveni) care stau la baza procesului de secularizare. Obiectivul urmărit de pr. Ioan Bizău este enunţat cu modestie încă din prefaţă: scrierea unui studiu despre "îngrijorările şi speranţele modernităţii", un instrument care să contribuie la "limpezirea unei probleme de conştiinţă", oferind în plus motive de "meditaţie şi responsabilitate" potenţialului cititor. Un obiectiv ambiguu şi generos, în acelaşi timp, care determină în mare şi organizarea generală a lucrării: prima parte se constituie într-un "inventar" al prezenţei secularizării şi a diferitelor sale forme de expresie, cea de-a doua fiind concepută ca un studiu de caz dedicat iluminismului transilvănean din secolele XVII -XIX, fiind vorba de textul unei conferinţe intitulate "Toleranţa iluministă între utopie şi realitate", susţinută la un simpozion din 1999 dedicat toleranţei religioase din Transilvania. În primul capitol al cărţii găsim un tablou (aproape) complet al secularizării, surprinsă în aspectul său ideologic, istoric şi cultural. Dimensiunea "instituţională" şi sociologică a secularizării este mai puţin prezentă. Se trec în revistă principalele puncte de reper din istoria acesteia: o analiză a scolasticii catolice şi a ideii "raţionalizării" existenţei lui Dumnezeu, momentul fondator al Revoluţiei franceze, mama tuturor "ororilor revoluţionare ale secolului XX" - după cum scrie autorul fără menajamente. Un loc aparte este dedicat chestiunii europene. În acest din urmă caz, se analizează locul şi rolul pe care le poate avea Ortodoxia într-un continent unit geografic şi politic, dar extrem de divizat confesional. Cea de-a doua parte a cărţii prezintă numeroase informaţii despre iluminismul transilvănean, efectele acestuia asupra procesului de emancipare naţională din Ardeal, precum şi conflictele existente între promotorii săi şi conducătorii Bisericii Ortodoxe sau Unite. În ansamblu, argumentaţia lucrării este întreţinută de bogatele lecturi ale autorului din "clasici" ai domeniului (lista fiind prea lungă pentru a o cita în aceste pagini), iar informaţia de bază avută la dispoziţie este prelucrată inteligent şi popularizată elegant. Algebra şi exactitatea limbii franceze, simţindu-se pe alocuri sursele franceze consultate, dau un plus de claritate tentativei de "radiografiere" unui domeniu stufos şi dificil. Nu întîmplător un autor de talia lui Hans Blumenberg plasează la începutul studiului despre Legitimitatea timpurilor moderne (1966) o afirmaţie cu valoare de avertisment, care s-ar putea rezuma astfel: dificultatea de a scrie despre secularizare rezidă, în primul rînd, în diferenţa dintre utilizarea descriptivă şi cea explicativă a termenului. Părintele Ioan Bizău pare a miza mai mult pe tehnica descriptivă, "adaptînd" cazul ortodox pe grila de lectură a unor autori occidentali consacraţi care s-au ocupat de provocările modernităţii (exemplul lui Marcel Gauchet sau Denis de Rougemont), sau un intelectual ortodox de talia lui Oliver Clement, familiarizat însă cu Occidentul. Prudent în judecată şi pledînd întotdeauna de pe poziţia unui veritabil "om al Bisericii" (cu tot ceea ce această expresie presupune în sensul său propriu - moderaţie şi judecată cumpănită), autorul refuză diabolizarea facilă a secularizării, aşa cum se întîmplă de obicei în studiile din sfera ortodoxă. Cel mai elocvent exemplu este acela al recunoaşterii "tacite" a unor aspecte "benefice" ale secularizării, cum ar fi analiza lucidă şi fără compromisuri inutile a stării de fapt din cadrul Bisericii Ortodoxe. Lucrarea prezintă anumite trăsături care îi dau o notă aparte printre lucrările pe temă, apărute în ultimii ani. În primul rînd - simţim nevoia să o repetăm -, este vorba de rodul gîndirii unui preot al Bisericii Ortodoxe Române, care prezintă interes şi poate fi citită cu folos şi de cei aflaţi în afara primului cerc de "incondiţionali", ce asimilează secularizarea "lucrării diavolului", cu o voioasă suficienţă a sinelui. Un semn încurajator, arătînd faptul că impactul real al modernizării nu mai este neglijat de o parte cultivată a clerului, conştientă că secularizarea nu este o "boală" de care ar suferi doar Occidentul. În al doilea rînd, cartea poate servi drept ghid şi punct de orientare celor care doresc să ştie mai multe despre fenomenul secularizării şi, într-un sens mai larg, înţelegerii efectelor modernizării asupra sacrului. Iar în cele din urmă, se propun definiţii pertinente ale secularizării, scrise în cheie teologică. Studiul se dezvoltă în jurul cîtorva idei-forţă. Dispariţia sacrului şi declinul sărbătorii (Vasile Băncilă) au favorizat apariţia "maladiei secularizării", plăsmuirea unui "om nou", cel care "trăieşte ca şi cum Dumnezeu n-ar exista, ori se mulţumeşte cu o religiozitate difuză, vagă". Cînd vine vorba despre rădăcinile istorice ale secularizării, pe lîngă iluminismul transilvănean, sînt prezentate şi reformele lui Al. I. Cuza, calificate direct ca fiind "antibisericeşti". Chiar dacă unele din afirmaţii pot irita la o primă lectură, ele prezintă totuşi interes. Ne-am obişnuit să trecem prea uşor cu vederea semnificaţia şi sensul intim al reformelor întreprinse de principele a cărui memorie este onorată cu statuie pe Dealul Patriarhiei. Ideile lui Cuza şi ale inspiratorilor săi din umbră au reuşit să bulverseze Ortodoxia românească, nu doar din punctul de vedere al fondului funciar, aşa cum au rămas înscrise în "vulgata" istorică naţională, ci şi canonic. Efectele sînt vizibile şi astăzi. O importanţă aparte în economia lucrării o prezintă cele două articole dedicate spiritualităţii ruse şi lui F.M. Dostoievski. "Nihilismul" rusesc este perceput ca germenele secularizării instituţionale agresive, din perioada bolşevică. O binemeritată atenţie este acordată noţiunii de pseudo-morfoză (G. Florovsky), cu referinţe la gîndirea teologică de secol XVI-XVIII, alterată şi parazitată de idei străine de spiritul Ortodoxiei; tinerii ruşi, aflaţi la studii în academiile catolice şi protestante ale Occidentului, nu aveau însă alternativa unui învăţămînt teologic de calitate în propria lor ţară - a se vedea şi opinia lui Alexandru Schmemann în Drumul istoric al Ortodoxiei (Paris, 1995). Luciditatea cu care pr. Ioan Bizău deplînge lipsa "teologilor profesionişti" din Biserica Ortodoxă (consideraţi un soi de Lumpenproletariat, crede autorul!) şi impactul aproape nul al unei teologii "înstrăinate de viaţa în Hristos" asupra prea numeroaselor şcoli teologice din România ne-au dus cu gîndul la apariţia unei noi forme de pseudo-morfoză, infinit mai insidioasă şi mai greu de stăpînit. În fine, se vorbeşte şi despre "responsabilitatea ortodoxă" în cadrul construcţiei spirituale a Europei viitoare - o structură secularizată şi secularizantă, deopotrivă. Autorul dă iarăşi dovezi de necesară luciditate: Ortodoxia "poate fi pusă în lucrare" pentru Europa, doar dacă se descoperă adevăratul patrimoniu al acesteia şi ethosul său autentic, evitînd "blocarea într-un naţionalism suficient şi care stinge respiraţia Duhului". Studiul părintelui Bizău comportă o serie de slăbiciuni care nu pot fi trecute cu vederea (şi care scad valoarea sa de ansamblu), cu atît mai mult, cu cît unele puteau fi remediate printr-o muncă mai atentă de editare. Oricît ar părea de neverosimil, nu există o bibliografie care să închidă armonios lucrarea. Generosul indice de nume de la final este fără îndoială util pentru orientarea în corpus-ul lucrării, dar nu poate suplini o bibliografie. Există şi unele contradicţii de interpretare, aplicîndu-se logica deux poids, deux mesures: de exemplu, într-o analiză făcută asupra lumii islamice găsim afirmaţii de genul "profeţia cu privire la ciocnirea dintre civilizaţii se întemeiază totuşi pe realităţi evidente şi nu trebuie tratată superficial". O legitimare clară a ideilor huntingtoniene deci, care sînt însă aspru denunţate mai apoi ca fiind "o logică perversă de manipulare a conştiinţelor", cînd vine vorba de definirea "responsabilităţii ortodoxe" în construcţia europeană. În ansamblu, cartea pr. Ioan Bizău poate fi percepută drept un punct de plecare, ce încurajează apariţia a numeroase alte studii referitoare la istoricul secularizării în Biserica Ortodoxă din România. Un prim pas spre conceptualizarea procesului de secularizare şi deci spre o mai mare precizie metodologică în viitor. Dacă argumentaţia autorului este relativ prudentă şi impregnată de anumite scorii ale interpretării strict religioase, gen "maladia secularizării", ea are meritul de a stabili cîteva "balize" interpretative de care va trebui să se ţină seamă pe viitor. Lucrarea îşi va atinge pe deplin obiectivul atunci cînd alţi tineri cercetători, de preferinţă din interiorul Bisericii, vor decide să intre în universul riscant al interpretărilor procesului de secularizare, în dimensiunea sa istorică, instituţională şi culturală. Sperăm ca acest lucru să se întîmple cît mai rapid, ţinînd cont de importanţa esenţială a unui "răspuns" ortodox la provocarea secularizării - un răspuns care continuă să se lase aşteptat. ____________ * Pr. Ioan Bizău, Viaţa în Hristos şi maladia secularizării, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002.