Scrisori
René Guitton nu e rudă cu ilustrul academician Jean Guitton, dar împarte cu acela nu doar patronimul, ci şi pasiunea pentru o teologie vie, neconvenţională. L-am cunoscut de curînd şi mi-a vorbit despre succesul cărţilor sale în Franţa. Dar şi în România, unde Editura Minerva i-a publicat două titluri: Scrisori către Dumnezeu (2006) şi Prinţul lui Dumnezeu. Pe urmele lui Abraham (2007). Ambele în traducerea "de lux" a marii doamne numite Irina Mavrodin. Sînt cărţi care solicită întreaga atenţie a publicului atras de su-biecte religioase. Şi în acest domeniu, ca în atîtea altele, abundenţa ofertei deconcertează. E din ce în ce mai dificil să operezi o triere argumentată. Din fericire, soarta cărţilor e uneori legată de simplul fapt că îţi cad sub mînă, atunci cînd le răsfoieşti, dintr-o aparentă întîmplare. Nimic nu le împiedică să te găsească, dacă trebuia să le întîlneşti. Primul volum amintit aici e făcut din adevărate "scrisori către Dumnezeu", pe care dl Guitton le-a cerut, ca poştaş metafizic, unor personalităţi pe cît de frapante prin prezenţa lor publică în aria francofonă, pe atît de eclectice în diversitatea propriilor opţiuni spirituale. Oameni ai Bisericii stau alături de atei declaraţi. Scriitori şi filozofi se întîlnesc pe neaşteptate cu savanţi, universitari şi "intelectuali publici". Catolici, protestanţi, evrei, musulmani, bahai, budişti. Desigur că urechea fundamentalistă s-ar putea irita: încă o peltea postmodernă, melting pot confesionalo-cogitativ menit să exalte, în loc să denunţe, "ghiveciul" unde ne complacem, astăzi, deşi Adevărul e unul singur şi are toate şansele să se afle în posesia noastră, de îndată ce-l exprimăm... Problema fundamentaliştilor e că "ghiveciul" cu pricina e cît se poate de obiectiv: sîntem contemporanii lui dintotdeauna, cu singura menţiune că imaginea lui, conştiinţa lui, critica lui şi acceptarea lui din raţiuni de superioară înţelegere au apărut abia în secolul al XX-lea. Un tip care a trăit în Anglia, la finele secolului al XVIII-lea, a păcălit pe toată lumea, inclusiv la Oxford, prezentîndu-se drept nativ asiatic din insula Formosa, posesiune japoneză. La 1800, nici arhiepiscopul Londrei, nici erudiţii de la Christ College nu ştiau cum arată Formosa (actualul Taiwan), aşa că tipul despre care vorbesc i-a putut mistifica pe toţi, inventînd o limbă, o istorie dinastică, o colecţie de obiceiuri (barbar centrate pe canibalism, poligamie şi sacrificiul copiilor) fără ca înşelăciunea lui să poată fi detectată. La două sute de ani de la acest episod, întîlnim chinezi în complexul Europa, schimbăm e-mail-uri cu prieteni din Argentina, facem vacanţe prin Tenerife şi îl felicităm pe noul preşedinte, mulatru, al Statelor Unite: cine mai poate nega faptul că familia umană este diferită, chiar dacă asta sperie, displace sau incită la defensive provinciale? Scrisori către Dumnezeu celebrează, decent şi raţional, starea de fapt a unei omeniri pe care tehnologia o apropie de intuiţia unui monoteism împărtăşit dincolo de revolte teodiciale sau de forţa inerţială a conformismului. Iată un singur pasaj, din epistola paleontologului Emmanuel Anati: "Religiile moderne propun viziunea unei fiinţe supreme, animistă, organizatoare şi determinată, PDG-ul umanităţii, care are emisari pe pămînt. Aceştia pot fi preoţi, rabini, lama, mullahi, martiri ai războiului sfînt, sfinţi sau alţi guru. Sînt misionarii catehismului lor. Pentru a cuceri noi credincioşi, nu este totodeauna aleasă ca mijloc iubirea. Agresiunea şi violenţa sînt împănate cu fraze despre pace şi fraternitate. Dumnezeul pe care-l propun ei apare ca o fiinţă avînd o imagine antropomorfă, care se răzbună sau care iartă, care cere să-i fie respectate poruncile, care îşi impune dogmele, care promite paradisul sau infernul. (...) ŤDumnezeu a făcut şi El ce-a putut», îmi spunea un misionar din Tanzania, care, după patruzeci de ani de devotament şi sacrificiu, s-a pomenit înconjurat de oameni ostili, brusc convertiţi la o altă religie"... Merită să citiţi mai departe.