Schimbare, eroare şi contra-secularizare

24 martie 2008   DIN POLUL PLUS

Seminarul de sociologia religiilor din semestrul de iarnă 2006 de la École des Hautes Études en Sciences Sociales (EHESS) Paris, susţinut de sociologul Danielle Hervieu-Léger, debuta cu o punere în gardă dublată de o mărturisire. La sfîrşitul anilor ’80-începutul anilor ’90, un fel de îngrijorare nemărturisită exista printre sociologi, spunea dna Hervieu-Leger, şi anume că obiectul "sociologia religiilor" (cu subramura "sociologia creştinismului european") va dispărea pur şi simplu din cauza procesului de secularizare din ce în ce mai agresiv. Secularizarea era percepută ca finalitatea unui lung proces istoric, sacrul volatilizîndu-se rapid din lume. Ideea de bază ce a ghidat marea şcoală franceză de sociologie a religiilor, din anii ’50-’60 şi pînă astăzi, era aceea că modernizarea societăţilor va duce ineluctabil la declinul religiei creştine (catolică şi protestantă laolaltă), atît în societate, cît şi în spiritul indivizilor ce o compun. Or, afirma dna Hervieu-Leger, această ipoteză s-a dovedit în parte eronată. Este adevărat, modernitatea şi postmodernitatea dau naştere la numeroase forme de secularizare, mult mai vizibile în anumite regiuni ale lumii (Europa occidentală, Québec-Canada, de exemplu) decît în altele. Dar, în acelaşi timp, au apărut în ultimii 15-20 de ani diverse forme de respingere şi de adaptare a comunităţilor religioase în faţa unei lumi în continuă schimbare, ale societăţii "corodate" puternic de secularizare, dacă ne este permisă această necesară expresie. La prima vedere, o situaţie delicată. Dar aşa cum ţine să precizeze sociologul american Peter Berger într-un faimos articol ("The Desecularization of the World: Resurgent Religion and World Politics" în The National Interest, Washington, no. 46, 1996.) dedicat tocmai acestei ciudate stări de "tranziţie", avantajul sociologilor faţă de filozofii preocupaţi de religie (fără a mai vorbi de teologi!) este acela că "resimt tot atît de multă plăcere să-şi vadă teoriile contrazise cu argumente, pe cît le place să le vadă verificate de practică". Dincolo de ironia bine dozată a afirmaţiei de mai sus, trebuie acceptat fără jubilaţie faptul că mare parte din teoriile secularizării din ultimii 50 de ani s-au dovedit parţial eronate, dacă nu de-a dreptul false. Din păcate, imensa majoritate a autorilor ce s-au ocupat de această problematică sînt prea puţin cunoscuţi în România, chiar şi printre restrînsele cercuri interesate de faptul religios, din lipsă de traduceri şi de reală preocupare în domeniul sociologiei religioase. Pentru a avansa, trebuie să-ţi dai seama mai întîi unde ai greşit. De unde o primă dificultate, majoră, atunci cînd se încearcă să se discute modul în care religia ortodoxă răspunde provocărilor modernităţii, maniera noastră specifică de a da răspunsuri de "contra-secularizare", după cum le denumeşte Peter Berger. Un termen delicat pentru limba română, ce are deja probleme cu acceptarea tacită a cuvîntului "secularizare" - nimic de-a face cu "secolul". Ortodocşii nu au o literatură sociologică de specialitate în spate, ci un amalgam de teologie a modernităţii amestecată cu istorie bisericească... Revin la subiectul de bază şi mă întreb cum s-ar putea explica la scară globală toate aceste "erori de diagnostic" ale artizanilor teoriei secularizării? Subiectul fiind amplu, am încercat să realizez o selecţie a temelor principale ce domină discursul sociologic actual al "contra-secularizării". În primul rînd, secularizarea nu se produce peste tot cu aceeaşi intensitate şi nu este legată neapărat şi de secularizarea conştiinţelor. Sub regimul comunist ateu din Est, închiderea seminariilor teologice, a mănăstirilor sau chiar distrugerea fizică a lăcaşelor de cult nu a anihilat credinţa interioară - ortodoxia rusă, şi nu numai, stă mărturie. În Occident, unele biserici au fost transformate în anii ’80 în săli de sport sau de concerte, dar asta nu înseamnă că multe dintre practicile religioase catolice nu au supravieţuit sub alte forme, mai discrete şi mai puţin vizibile decît slujbele fastuoase din marile catedrale. S-au înregistrat chiar şi mari manifestaţii populare, mediatizate intens, cum ar fi de pildă vizitele efectuate de Papa Ioan Paul al II-lea, deci tot atîtea forme de religiozitate ce nu existau mai înainte. În al doilea rînd, asistăm la creaţia a numeroase sub-culturi religioase, ce par a fi scăpat total de sub controlul instituţiilor religioase. Cu cîtăva vreme în urmă, am publicat în paginile Dilemei vechi un articol referitor la site-urile Internet cu tematică ortodoxă (SITO), un exemplu, doar unul, pentru a ilustra această stare de fapt, de respingere a modernităţii, dar de utilizare a formidabilei unelte asociate acesteia, Internetul. Teoria secularizării a fost deci contrazisă de strategiile de adaptare ale instituţiilor religioase, pe de o parte, iar pe de altă parte, de maniera de reacţie a indivizilor ce au căutat alte alternative religioase pentru a răspunde nevoii de divinitate şi de sacru. La scara mondială a creştinismului, asistăm la o veritabilă explozie a mişcărilor penticostale, ce combină studiul "ortodox" al Bibliei cu rigoare morală, forme emoţionale de expresie şi punerea în valoare a vindecărilor "miraculoase". Pentru a ilustra ideea: Geneva, tradiţională cetate calvinistă, cunoaşte în ultimii patru-cinci ani o adevărată explozie a sectelor penticostale venite din America de Sud prin intermediul emigraţiei masive de pe acest continent. Interesant de remarcat este că astfel de biserici "ad-hoc" încep să fie frecventate şi de elveţieni, atraşi de aceste noi forme de spiritualitate creştină. Una dintre trăsăturile cele mai puternice ale post-(ultra?) modernităţii în care trăim este că ea slăbeşte certitudinile pe care fiinţa umană le-a dobîndit de-a lungul vremii. Întrebări şi răspunsuri ce apăreau ca evidente atunci cînd tradiţia religioasă exercita efectul său regulator asupra societăţii par acum insondabile sau imposibil de rezolvat pe cale logică. De unde şi resurgenţa şi succesul din ce în ce mai mare al mişcărilor religioase ce au ca scop refacerea unei ordini spirituale acceptate telle-quelle, redescoperirea adevărului religios în simplitatea lui absolută. În fine, o ultimă observaţie preluată din articolul lui Peter Berger. Există la nivel mondial o elită care a primit o educaţie de tip occidental, adică secularizantă şi progresistă. Ea este principalul vector al credinţelor şi valorilor progresiste moştenite din epoca iluministă franceză. Membrii săi nu sînt foarte numeroşi, dacă îi raportăm la ansamblul societăţii unde activează; în schimb, ei sînt cei care controlează instituţiile ce furnizează definiţiile oficiale ale realităţii, prin intermediul sistemului de educaţie, al mijloacelor de comunicare în masă sau al posturilor de răspundere în administraţia centrală. Or, tocmai aceste elite sînt foarte sensibile la educaţia seculară, fiind promotoare ale acesteia la scară largă, de o bună perioadă de timp - Peter Berger dixit. În prelungirea celor afirmate de marele sociolog american, îmi permit cu modestie să adaug faptul că de cele mai multe ori intelectualii de înalt nivel, din universităţile occidentale ce dau tonul disciplinelor legate de studiul religiei, nu au un contact real şi direct cu aceasta - poate în afara unor anchete de teren. Atunci cînd călătoresc în scopul participării la colocvii şi seminarii internaţionale, au obiceiul de a frecventa doar anumite cercuri intelectuale, asemănătoare cu cele din care provin, populate de indivizi cu care se aseamănă. Eroarea cea mare este să crezi că aceşti intelectuali laici reprezintă ansamblul societăţii din care provin, fie că este vorba de Franţa, ori de Grecia... de unde şi riscul extrem de mare de generalizare. O observaţie ce poate părea reducţionistă la prima vedere, dar care, personal, cred că ascunde o parte din explicaţia "derutei" actuale în faţa resurgenţei religiosului din partea celor din înaltele sfere academice şi nu numai. Putem vorbi de o "excepţie ortodoxă" în cadrul acestei stări de fapt? Da şi nu. Revenind la Peter Berger, acesta citează pe de o parte cazul Greciei, alături de Spania şi Italia, ca ţară unde majoritatea indicatorilor de secularizare s-au amplificat pe măsura modernizării graduale a societăţii, ceea ce "dezminte criticile catolicilor conservatori pentru care Vatican II ar fi fost responsabil de declin ş...ţ Poate că nu este incorect să prezicem că Europa de Est va cunoaşte o evoluţie asemănătoare, pe măsură ce aceste ţări vor fi integrate în Europa" . Intuiţie sau simplă speculaţie, cu atît mai mult cu cît lumea ortodoxă nu este unitară, afirmaţia profesorului american nu poate să nu ne atragă atenţia. La polul opus, bisericile ce au încercat să găsească o modalitate teologico-instituţională de acomodare cu modernitatea (cum ar fi cazul catolicismului, prin Vatican II, şi al marilor biserici protestante, prin practica doctrinei teologice liberale) sînt în declin. Cele care au refuzat modernitatea sub formele livrate de intelectualii progresişti (exemplul Bisericii Ortodoxe Ruse de după 1990) au "rezistat" mai bine asaltului secularizării. Fără a mai vorbi de islam, un subiect aparte. Să fie vorba de un paradox, unul în plus, în cadrul secularizării, la care este încă prea devreme să se răspundă? Pentru oricine este interesat de faptul religios contemporan, marea provocare a viitorului este aceea de a vedea în ce forme procesul de secularizare va continua, dar şi cum se va manifesta contra-secularizarea. Orice analiză a impactului social şi politic al diferitelor forme de răspuns religios la modernitate va trebui să ţină seama de acum înainte de interacţiunea continuă a acestor două mari tendinţe. Este imposibil, din păcate, să se formuleze o predicţie a felului în care vor evolua lucrurile. Cei care au prezis declinul rapid al creştinismului european se pare că s-au înşelat; cei care asimilează orice formă de întoarcere la Tradiţie sau de reînnoire religioasă cu fundamentalismul religios se înşală şi ei. În orice caz, o singură afirmaţie poate fi făcută fără teama de a greşi: religia creştină, în diversitatea pe care o cunoaştem noi astăzi, va suferi în viitor o dramatică schimbare. A neglija acest fapt este echivalent cu înţelegerea superficială a lumii în care trăim.

Mai multe