Schimbare
Ne vom regăsi normalitatea abia atunci cînd abordarea pozitivă a cotidianului va depăşi complexele totalitare. În ultimele decenii, integritatea publică a fost mutilată de cultul personalităţii. Am trăit sub un potop de laude groteşti, ieşite din minţi bolnave de frică. Doar astfel se justifică repulsia noastră faţă de tot ce poate fi prezentat ca "bun". Acum, am trecut de la răul absolut (închipuit ca bine absolut), la binele relativ, perceput ca rău endemic. Dereglarea totală a lăsat loc unei disfuncţii inerente. Numai că, prin acumulare, lipsa discernămîntului generează un contract social la fel de pervers precum acela din vremea maniheismului bolşevic. Foarte multe progrese s-ar fi putut realiza, în ultimii ani, dacă n-am fi eşuat în logica insatisfacţiei preventive, dacă n-am fi "suflat şi în iaurt", atunci cînd mulţumirea punctuală trezea în noi groaza de a ne întoarce la mulţumirea obligatorie. Fragilizaţi de dictatură, am interpretat democraţia în termenii exceselor care, de fapt, o periclitează. Este democraţia unicul regim politic perfectibil? Desigur. Noi am împins însă autocritica pînă la descurajare colectivă şi masochism naţional. Acestei trăsături de caracter i s-a adăugat influenţa crescîndă a relativismului postmodern, bazat pe convingerea că binele şi răul nu sînt decît opinii individuale, la fel de îndreptăţite, chiar dacă echivalarea lor produce aplatizarea valorilor şi neputinţa de a promova un adevărat proiect de societate. Programul relativist ilustrează reciclarea soft a egalitarismului marxist-leninist şi merită, prin urmare, indignarea oricărei conştiinţe liberale. Fireşte că nu subestimez, în context, funcţia corectivă a presei libere. Paradoxul e că ea se diminuează prin inflaţie. Dacă media nu reliefează şi exemplele de urmat, efortul lor pretins modelator se preface într-o cacofonie inoperantă. Din păcate, cultura marketingului e subminată de clişeul "negativităţii productive". Cei ce inspiră linia redacţională pleacă de la prejudecata nivelantă conform căreia publicul "apreciază" numai violenţa, sexualitatea, trivialitatea şi scandalul imoralităţii. Realitatea e că, prin partizanate impure şi presiune şantajistă, nici moralitatea "baronilor" noştri de presă nu o duce prea bine. Cînd vedem că arena mediatică e mai curînd locul unde se plătesc poliţe şi se compromit interesele "adversarilor", conchidem că ziaristul mercenar - statistic dominant - şi-a cam pierdut dreptul de se autodistribui în rolul lui Robin Hood. Idealista presă din primii ani '90 a fost treptat înlocuită cu presa-afacere (personală), care manipulează spaimele şi inerţiile masei pentru a satisface agende oculte şi nemăsurate ambiţii financiare. Neimplicîndu-se în politică - unde n-a avut acces din cauza găştilor formate la CC/UTC - generaţia medie şi-a edificat propria redută de putere simbolică. Pervertită arghirofil, împăcată cu "fatalitatea" josniciei şi exersată în tehnica supravieţuirii, această forţă intelectuală s-a imobilizat voluntar într-o complicitate cu răul, deja profitabil, pe care continuă, chipurile, să-l "combată". Ştiu că seria descrisă (traume persistente, amalgam axiologic, trădări & motivaţii suspecte) e de natură să deprime. Eu unul sînt gata deprimat. Dacă noul "aranjament" comunitar nu va fi modificat din afara prezentului establishment, vom rămîne captivi într-o minciună suficient de toxică pentru a ne veşteji deopotrivă speranţele şi bucuria de a trăi. Nădăjduiesc că ne vom elibera din actuala conspiraţie pseudo-democratică, mai ales dacă ascensiunea publică a figurilor competente şi necorupte va fi susţinută (măcar dintr-un soi de oportunism anticipativ) de către mijloacele media încă sensibile la viitorul acestei ţări. Pentru asta e de ajuns ca jurnaliştii responsabili să identifice acele figuri, ajungînd împreună cu ele la concluzia că schimbarea de fond nu mai poate fi amînată.