Scadenţa

16 martie 2007   DIN POLUL PLUS

Partidul Popular European (PPE) a devenit principala familie politică din Uniunea Europeană. O "familie domnitoare", de vreme ce şi-a adjudecat simultan şefia Comisiei şi preşedinţia Parlamentului European (în sînul căruia deţine majoritatea mandatelor). PPE acoperă un larg spectru doctrinar, însă orientarea fundamentală rămîne de centru-dreapta. Valorile sale recomandă statul minimal, solidaritatea prin subsidiaritate, coeziunea euro-atlantică, drepturi şi responsabilităţi clare, într-o Europă a naţiunilor. PPE are succes şi în Est, unde a mobilizat partidele anticomuniste, naţionalist-moderate, adepte ale pieţei parţial reglementate şi respectuoase faţă de tradiţia creştin-democrată a Părinţilor fondatori. Personal, îmi explic actuala configuraţie europeană dincolo de ciclul alternanţelor. Succesul PPE se datorează mai ales faptului că el oferă cea mai eficientă tactică în faţa riscurilor cu care se confruntă Europa secolului XXI. Soluţiile propuse de PPE sînt, pur şi simplu, cele mai larg susţinute la nivel electoral: controlul imigraţiei, prin aplicarea cotelor şi acordarea condiţionată a cetăţeniei; corectarea declinului demografic, prin importul forţei de muncă intracomunitare şi sprijinirea familiei; reformarea NATO, ca pivot al securităţii colective, buna relaţie comercială cu puterile emergente şi Federaţia Rusă, dar nu cu preţul dependenţei energetice; revitalizarea identităţii europene, prin asumarea rădăcinilor sale creştine, aprofundarea UE pe temeiul convergenţei economice, dar şi atitudinea prudentă faţă de scenariul viitoarelor extinderi. Fără ancora unui asemenea realism politic, UE ar cunoaşte un declin iremediabil, în cel mult două decenii. S-ar transforma într-o suburbie tiermondistă, sfîşiată de anarhism socio-sindical, retardare tehnologică, impotenţă militară şi imparabile divergenţe centrifuge. Ca nou stat-membru, România are tot interesul să preia viziunea europeană promovată de PPE. De ce România ca atare şi nu doar anumite forţe politice? Pentru că sîntem un stat situat pe cea mai expusă frontieră comunitară: dacă Europa va fi slabă, noi vom fi primii şi cel mai grav afectaţi. După cum ştiţi, PD, PNŢCD şi UDMR sînt unicele formaţiuni autohtone afiliate acestui curent. Deşi pe val, PD nu prea e văzut de electorat ca partid popular: nu are încă programe, personalităţi şi mesaje clar profilate pe acest palier. După varii tentative de resuscitare, PNŢCD a scăzut pînă la pragul morţii clinice. La rîndul său, UDMR e un partid etnic, aşa că orientarea lui "creştin-democrată" e mai curînd a liderilor decît a bazei, inevitabil plurale (nu pot crede că nu există şi maghiari de stînga). Cu o coagulare internă atît de firavă, nu trebuie să ne mire că, la "concertul european", vom primi locuri pe strapontină. Sigur că demografia va permite, statistic, inserţia "popularilor" români în Parlamentul European. Dar nu vom participa la circuitul decizional major, atîta vreme cît dreapta românească va rămîne dispersată şi nevertebrată doctrinar. Nu sîntem încă un partener serios, ci doar un pachet de voturi. E nevoie de o construcţie mai amplă şi mi-e teamă că, luaţi cu mărunţişurile "scenei" locale, vom pierde timpul, fără să ne definim cum se cuvine obiectivele naţionale. Normal ar fi ca elitele de dreapta şi BOR să cupleze ferm România la strategiile PPE. N-am deloc senzaţia că lucrurile au pornit pe acest făgaş. În ce-o priveşte, BOR se ocupă de orice, mai puţin de adoptarea unei doctrine sociale, iar elitele laice sînt încă paralizate de mitul securistic al "echidistanţei". Mă întreb atunci, retoric: mai are cineva vocaţia de a influenţa, conceptual şi practic, traseul ţării în complicata realitate a Uniunii Europene dominate de PPE? Fireşte că vom profita cu toţii (în proporţii diferite) de creşterea economică şi absorbţia fondurilor structurale. Neplăcut e gîndul că tot ce vom acumula nu va sta la adăpost, pe termen lung. Din păcate, în loc să se maturizeze politic, intelectualitea noastră preferă pe mai departe civismul "anticomunist". Nehotărîrea ei politică - hrănită din superstiţia că intelectualul angajat se compromite - va cuprinde treptat ansamblul deja confuz al societăţii româneşti.

Mai multe