Sfinţenia geniului

Bibliografia pascaliană e un fluviu care-şi sapă albia în absenţa modernă a divinităţii. Aproape ignorat pe timpul vieţii, cînd faima sa nu depăşeşte cercul savanţilor de Curte, Pascal beneficiază în schimb de o posteritate obsedantă, căci imparabilă. Opera editată rezultă din vastul bricolaj postum aplicat manuscriselor, amintind metafora babilonică a şantierului neterminat. Permanenta "cusătură" a textelor corespunde cumva Memorialului cusut de Pascal în propria manta şi pe care un servitor, scotocind hainele stăpînului mort, ni l-a predat ca relicvă... Fiu al acelui veac XVII " semi-uitat, semi-necunoscut şi complet ecranat de următoarele " Pascal reprezintă mai mult decît întîlnirea scolasticii cu barocul şi a pietismului cu geometria. În formidabila sa inteligenţă transpare ultima expresie a supranaturalului. Ne putem chiar întreba de ce nu l-a canonizat Biserica romană pe autorul Cugetărilor? S-a temut ea de spiritul sectar al jansenismului? Dacă rezerva Curiei faţă de metafizica fabricată la Port-Royal putea fi justificată în era dogmatică a Contra-Reformei, sau în secolul al XIX-lea, cînd catolicismul reacţionar combate spiritul laicizant al Revoluţiei, e straniu că Pascal şi-a păstrat condiţia de "sfînt clandestin" şi după Conciliul II Vatican, sub impulsul căruia Biserica romană se pune de acord cu filozofia profană, recuperează, se deschide spre lume... Cu un singur amendament: sfinţenia nu e universală, ci doar ortodoxă, indiferent de locul şi modul în care aceasta din urmă e definită. "Geniul sfinţeniei", evocat de cutare teolog rus, e deci cu totul altceva decît sfinţenia Geniului. Oare degeaba să fi mărturisit Simone Weil că două cuvinte " anathema sit! " au forţat-o să nu accepte botezul? Deşi numeroşi exegeţi i-au sistematizat a posteriori gîndirea, Pascal rămîne o fiinţă secretă, dornică să descurajeze atentatul biografic. Încă din tinereţea dedicată matematicii şi mondenităţilor variabil erotice, "geniul înfricoşător", celebrat de Chateaubriand, se antrenase pentru o viaţă lăuntrică menită să evite caricatura etichetei şi indiscreţia comentariului social. E posibil să fi cochetat cu ocultismul. E aproape sigur că va fi fost atras de glorie " "cea mai joasă pasiune" " ca şi cum ar fi dorit să-şi contureze, din păcate, viitorul profil de penitent. "Dumnezeu este ascuns, dar se lasă descoperit de cei care îl caută." Marea Apologie a creştinismului, schiţată în Cugetări, atinge desăvîşirea inerentă fragmentului tocmai pentru că exprimă nesfîrşitul travaliu implicat de credinţă. Eternul nucleu al căutării spirituale se divulgă într-un simbol fără frontiere: drumul. De la Filocalia, deloc studiată, pînă la Kierkegaard, nici măcar imaginat, scrisul pascalian fixează un paradox: Dumnezeu este iubire şi totuşi sîntem vinovaţi dacă ne facem iubiţi. Durerile de dinţi şi de cap? Surorile bigote, care-l atrag pe încă tînărul Blaise dinspre Marais " locul alchimic " spre Luxembourg, locul graţiei şi al predestinării? Directori de conştiinţă care-şi amînă răspunsul? Slăbiciunea inventatorului precoce, ofilit la lumina lumînărilor? Nu cred că o analiză contextuală ni-l restituie pe Pascal, aşa cum nu recomand, spre deosebire de Lucien Goldman, lectura Provincialelor din perspectiva luptei de clasă... Pascal psihanalizat? Pascal tradus în sfera politică? Nu s-ar putea comite vreo mai gravă eroare hermeneutică. El trebuie citit cu fervoare agapică, în convulsivă empatie, ca într-un act de acuplare mistică. E unicul autor modern care-i poate ajuta pe creştinii prezentului să nu se mai ruşineze de Christos, ca şi cum ar ascunde după uşă o rudă de la ţară, sosită intempestiv. Nu sîntem geniali şi e sigur că nu vom gusta gloria altarelor, însă nimic nu e pierdut din adevărata vocaţie a Europei, atîta vreme cît îl avem cu noi pe Pascal, al cincilea evanghelist.