Salvarea în mit

Ne-am dorit obsesiv să fim membri ai Uniunii Europene: am obţinut (ultimii) acest statut " la pachet cu Bulgaria ", dar nu l-am transformat în sursă de idei europene şi nici în motor al unor practici sociale adaptate. La doi ani după momentul oficial al integrării, viaţa politică, sfera media şi societatea civilă din această ţară ilustrează exemplul cel mai frapant al fenomenului pe care îmi place să-l numesc singurătatea în mulţime. Nu orice individ participă, organic, la chimia particulară a grupului din care face parte. Aşa cum insecta mimetizată ca frunză nu este... frunză. Poţi fi undeva, formal, în vreme ce spiritul tău se află, de fapt, altundeva. E ceea ce ni se întîmplă nouă. Folosim apartenenţa la UE ca pe o pavăză menită să ne disimuleze opţiunea de a stagna, adică de a regresa lent, implacabil, spre mlaştina unui fetid imaginar pseudo-conservator. Pretindem că ne conservăm tradiţia, deşi perpetuăm doar viciile moştenite din trecutul unei modernizări fracturate schizofrenic. Aruncaţi în realitatea europeană, trecem examenul numai dacă scoatem din manşetă fiţuica şi din flaşnetă, lozinca. Faptul, evident, că depăşirea pragului 2007 a rămas fără urmări profunde ne va fi în curînd explicat prin argumente eurosceptice rău plasate. Ni se poate spune, bunăoară, că UE subzistă ca organizaţie internaţională, dar că "europenii" nu se simt în primul rînd europeni, pentru că logica naţională (şi chiar naţionalistă) continuă să opereze. UE a reuşit să promoveze un proiect pacifist, menit să reconstruiască economic Europa postbelică. Însă olandezul sau francezul, italianul sau maltezul, suedezul sau spaniolul îşi păstrează, fiecare, propria identitate, la care nu are de ce şi nici nu vrea să renunţe. Doar familiile lingvistice, afinităţile confesionale (de pildă, sudul catolic) sau regionale (precum solidaritatea baltico-scandinavă) par să lucreze ca factori de coagulare a unor difuze ansambluri "supranaţionale". Se aminteşte, adesea, că UE nu se poate compara cu SUA. Şi că nu va fi mai mult decît o piaţă mutualizată pînă cînd nu-şi va articula o politică externă şi de apărare "comună". Asemenea truisme nu pot fi scuze pentru cronica noastră retardare. E drept că "eurocraţii" " masa funcţionarilor care populează instituţiile comunitare " rămîn "departe" de opinia publică a statelor-membre, rupţi de "realitatea străzii" etc. Acesta este tristul stereotip folosit în politica internă a multor state-membre, pentru a face din UE ţapul ispăşitor al deficienţelor locale. În realitate, la Bruxelles se fac jocurile pe baza mandatelor politice din fiecare capitală. Nici o treaptă din procesul de "construcţie europeană" nu a fost urcată altfel decît prin însumarea, democratic validată, a unor "voinţe" naţionale proiectate spre centrul instituţional al UE. Oricît ar fi de mulţi, de hermetici în limbajul folosit sau de excesiv remuneraţi, funcţionarii comunitari oferă doar instrumentul prin care cei 27 generează " şi fructifică în politici sectoriale " consensul asupra destinului nostru comun. La noi, frontul eurosceptic este slab organizat întrucît nivelul de cunoaştere al cetăţeanului mediu e aproape de zero, dar şi pentru că ne credem europeni, fără să ne comportăm ca atare. UE apare încă în costumul zînei bune, care ne poate atinge cu bagheta magică justiţia nereformată sau infrastructura debilă ş.a.m.d. Nu acuzăm demagogic limitele UE, pentru simplul motiv că nu le-am atins, de facto, în nici un domeniu. Pe de altă parte, persistenţa infantilă în stadiul mitologic al apartenenţei unionale acţionează ca frînă psihologică, pentru că oferă cea mai comodă justificare a imobilismului românesc. Atîta vreme cît "Europa" rămîne un mit, o credinţă salvaţionistă, realitatea autohtonă se poate gratula, paradoxal, cu propriile eşecuri. Prevăd chiar că vom adopta euroscepticimul cu mult înainte de naşterea primei generaţii româneşti compuse din europeni plauzibili.