Sadism

14 iunie 2008   DIN POLUL PLUS

Erou al literaturii clandestine, Donatien Alphonse François de Sade a intrat la Bastilia şi a sfîrşit în paginile Pleiadei. Precum o ţesătură aruncată deasupra golului metafizic dintre Vechiul Regim şi Restauraţia bonapartistă, biografia acestui tip inclasabil rezumă în efigie toate chinurile modernităţii născînde. Graţie familiei sale de rafinată nobleţe provensală, marchizul se înrudea cu Laura, muza lui Petrarca! Printr-un efect de genealogie simbolică, am putea spune că scrierile sadiene compun idealul unei purităţi răsturnate: imn scabros către darurile obscenităţii, ele poartă semnul unui exces care inocentează. Însă omul, confundat militant cu opera, ne apare tot mai enigmatic... Educat de iezuiţi la Louis-le-Grand, sub autoritatea abatelui Amblet, militar eşuat şi fiu nedemn, anticlerical şi totuşi reacţionar, căci perfect neadaptat la crima "virtuos" cetăţenească a demagogiei jacobine, marchizul - care a îmbogăţit, prin "sadism", vocabularul psihiatriei şi al represiunii organizate - continuă să ne scape. Deşi mulţi îl revendică, nimeni nu-l poate anexa. Prototip al deţinutului politic, martir al conflictului dintre libertatea absolută şi constrîngerea socială, Sade trăieşte ce descrie şi descrie ce trăieşte, ca un nebun ieşit din istorie. Azilul, închisoarea şi exilul profilează decorul existenţei sale hăitute. Tribunalele şi fulgerele cenzurii în sporesc, de peste două veacuri, legenda. Palpitaţia sa obiectiv delirantă ne propune o cronică a transgresiunii cu prestigii funerare, un soi de etică pe dos, care cîntă prohodul ipocriziei nivelatoare. Este Sade un autor de romane filozofice sau doar un pornograf impenitent, un campion al provocării metodice? Exegeţii săi, critici sau apologeţi, n-au reuşit să ne ofere vreun răspuns clar în această privinţă. Majoritatea judecătorilor continuă să nu-l cunoască, fie pentru că textele rămîn greu accesibile, fie pentru că asumarea lor converteşte scandalul într-un coşmar cu alunecări vertiginoase. Pus în priză directă, faţă-către-faţă, cititorul se descoperă pe sine nu doar stînjenit, demonic excitat sau dezgustat de sordida manifestare a "viciului", ci şi cuprins de îndoială, ca membru al unei specii ambigue. Pentru că marchizul nu-şi pune eroii în situaţii teatrale, menite să exalte impudoarea sub false pretexte moralizatoare: el este avocatul empatic al propriei naraţiuni şi protagonistul abia disimulat al propriilor fantasme. Fiecare dintre noi a trăit cîndva, în taină, inavuabila simpatie faţă de personajele negative. Problema e că, în scrierile sadiene, nimeni nu joacă rolul pozitiv: nu există decît fapte, imagini, scene, servite de cel mai explicit lexic al erotismului scatologic, sfîşietor, penetrant, iraţional. La prima vedere, libertinii sadieni par ocupaţi cu pervertirea unei feminităţi candide. O privire mai atentă ne arată însă că aceşti căpcăuni ai deflorării nu fac decît să verifice amploarea unor complicităţi preexistente. Ei nu strică rînduiala presupusei înclinaţii "naturale" către bine, ci preferă să-i denunţe ficţiunea. Patosul autodepăşirii nelimitate comunică parcă dorinţa lor de a remodela umanitatea prin abolirea distincţiei dintre organic şi anorganic, dintre principiul realităţii şi cel al plăcerii. Din acest unghi, Sade pare să reia doctrina anumitor secte gnostice orientate spre sinuciderea colectivă, ca formulă orgiastic salvatoare. Îndrăznelile sadiene sînt atît de complexe încît ridiculizează tot ce a urmat pe linia "emancipărilor" sexuale, de la avangardă şi suprarealism, pînă la Mai ’68. Autorul celor O sută douăzeci de zile ale Sodomei nu anunţă nici o "eliberare" a libidoului, nici o întoarcere a refulatului. Sade a trecut prin lume cu un mesaj mai adînc, a cărui obscuritate înfricoşează. La 5 decembrie 1791, în plină violenţă revoluţionară, el îşi întreba un corespondent: "Ce sînt eu acum? Aristocrat sau democrat? Spuneţi-mi vă rog căci, în ce mă priveşte, habar n-am"...

Mai multe