Să oferim speranţă, cînd nu mai e nici una – Centrul de îngrijiri paleative „Sf. Nectarie”

22 ianuarie 2010   DIN POLUL PLUS

Filmele hollywoodiene de tip Love Story ne-au oferit o variantă romanţată a momentului în care cei apropiaţi află vestea că o persoană dragă suferă de cancer în fază terminală. În lumea medicală, etapa din urmă a bolilor incurabile este însoţită de ceea ce se numeşte „îngrijiri paliative“: o noţiune foarte serioasă şi deloc sentimentală, iar pentru practica şi deprinderea ei sînt necesare cursuri speciale. Îngrijirile paliative încep din clipa în care medicii decid că pacientul nu mai răspunde pozitiv la nici un tratament medicamentos specific şi este necesară externarea din spital: conform expresiei consacrate, „nu mai e nimic de făcut“. Din acest punct începe strădania pentru alinarea ultimelor zile: e nevoie de medicamente pentru controlul durerii şi de consiliere psihologică. Sufleteşte vorbind, sînt afectaţi în egală măsură membrii familiei şi nu de puţine ori şi ei au nevoie de sprijin de specialitate. În România, centrele pentru îngrijiri paliative şi serviciile de specialitate la domiciliu se află abia la început: printre ele, un centru care are şi o componentă religioasă – „Sf. Nectarie“, aparţinînd Arhiepiscopiei Ortodoxe a Bucureştilor.

Moştenirea lui Valentin Bănceanu


Valentin Bănceanu, ofiţer, şi soţia sa, Maria, asistentă medicală, au fost un cuplu cum existau altădată, pe cînd viaţa era luată în serios: împreună la bine şi la greu într-o căsnicie de neclintit, manieraţi şi credincioşi. N-au avut copii. Din nefericire, amîndoi aveau să sfîrşească răpuşi de cancer: întîi soţia, apoi, după o lungă suferinţă, Valentin. Acesta şi-a lăsat casa proprietate personală, situată în zona Piaţa Iancului, Patriarhiei Române, cerînd însă, cu limbă de moarte, ca ea să fie transformată în centru pentru îngrijirea bolnavilor de cancer şi alte maladii incurabile. Din 2003 au început lucrările pentru amenajarea locuinţei: o întreprindere destul de dificilă, fiindcă trebuia transformat fiecare colţişor. Nu s-a pierdut nici un metru pătrat de spaţiu: la parter au fost aşezate saloanele bolnavilor, la mansardă s-au amenajat o farmacie şi biroul improvizat al coordonatoarei centrului. În timp ce se strîngeau birocraticele adeverinţe de funcţionare, a început un parteneriat între Arhiepiscopia Bucureştilor şi Direcţia de Asistenţă şi Protecţie Socială din cadrul Primăriei Sectorului 2. Cel de-al treilea partener este Fundaţia pentru îngrijiri paliative „Muriel Bol“, din Marea Britanie. Noul centru a fost numit „Sfîntul Nectarie“ – pentru ortodocşi, tămăduitorul şi protectorul bolnavilor de cancer.

„Mobilierul a fost adus din Marea Britanie, din partea Fundaţiei «Muriel Bol»“ – spune Adriana Căruntu, coordonatoarea centrului. „Britanicii ne-au oferit şi primele cursuri de specializare pentru personal. A fost un efort deosebit să funcţioneze în 2006 un centru de îngrijiri paliative – este primul de acest tip al Arhiepiscopiei Bucureştilor, oamenii nu ştiau ce înseamnă şi erau reticenţi. La noi există încă această mentalitate: de ce atîta deranj pentru ultimele zile, dacă oricum nu mai e nimic de făcut? Arhiepiscopia are cea mai mare parte din personalul angajat – nouă persoane sînt plătite din fondurile ei. Din partea Primăriei, avem două asistente medicale, două infirmiere şi colaborare în consilierea juridică şi psihologică.

Mîncarea – hrana caldă pentru prînz şi cină – se găteşte la cantina Arhiepiscopiei şi este transportată cu maşina Primăriei. Este gătită special acolo, fiindcă bolnavii nu pot mînca orice, ci numai hrană dietetică, în funcţie de fiecare caz în parte.“


Copii şi păpuşi

Centrul „Sfîntul Nectarie“ are opt locuri şi sînt primiţi numai adulţi – pentru copii, există unităţi speciale. Taxa este de 300 de lei, însă numai o parte dintre cei aduşi aici îşi permit să o plătească – oricum, preţul real al îngrijirilor paliative pentru o persoană este de aproximativ 2000 de lei lunar. Însă cam jumătate dintre cei veniţi pot să plătească şi această taxă: ceilalţi reprezintă aşa-numitele cazuri sociale. Cîteodată sînt aduşi direct de pe stradă, uneori în comă. În saloane stau însă împreună şi primesc aceeaşi atenţie: în doar două împrejurări, în faţa morţii şi a lui Dumnezeu, sîntem toţi egali.În interior, te întîmpină o curăţenie sclipitoare. Un bărbat în vîrstă, din generaţia în care curtoazia era lege, se străduieşte să se scoale din pat şi să-mi sărute mîna, fiindcă – monologhează el – „a intrat o doamnă“. „Scrie şi poezii“ – spun mîndri cei de la centru. Pe cît posibil, personalul s-a străduit să înlăture atmosfera mohorîtă, firească în astfel de împrejurări. La capătul patului fiecărui bolnav se află jucării: păpuşi şi animale din pluş, viu colorate. Adriana Căruntu povesteşte ce se află în spatele lor: „Totul a început cînd o bătrînă mi s-a plîns că îi e urît şi se simte singură. Atunci mi-a venit o idee – i-am adus o păpuşă de acasă. Au devenit nedespărţite, pînă în clipa din urmă. Alături de noi este Şcoala nr. 49 şi profesoara de religie a adus într-o zi copiii aici. Ne-am împrietenit. Le-am spus întîmplarea cu păpuşa şi au început să aducă păpuşi şi jucării din pluş – acum le vedeţi la capătul fiecărui pat. Tot elevii au adus desenele pe care le vedeţi peste tot, special pentru pacienţii noştri. Şi tot din proprie iniţiativă vin să spună poezii, să ne colinde sau, pur şi simplu, să stea de vorbă cu bolnavii. Nici nu vă imaginaţi ce înseamnă pentru ei apropierea de copii, cum le luminează clipele din urmă“.

Din momentul în care familia află că un membru al ei nu mai are mult de trăit, începe aşa-numita perioadă de „doliu psihologic“. Cei apropiaţi bolnavului sînt răvăşiţi, se instalează depresia, unii sînt în pericol de infarct. De aceea, programele de consiliere psihologică îi cuprind uneori şi pe ei. Mai mult: în centrele de acest tip, şi personalul are nevoie de sprijin. Contactul zilnic cu suferinţa cea mai adîncă, cu simptomele specifice cancerului, demenţei în fază avansată sau maladiei Alzheimer ajunge să le afecteze viaţa. Unii angajaţi vor chiar să renunţe, în ciuda cursurilor de specialitate pe care le-au urmat.

Însă centrele de îngrijiri paliative cu o componentă religioasă oferă ceva în plus faţă de cele obişnuite: mîngîierea sufletească. Este momentul în care chiar şi cei mai indiferenţi din punct de vedere al credinţei încep să se gîndească la ultimul sprijin – Dumnezeu.

Mîngîierea sufletească

În încăperile centrului se află multe icoane. Au fost aduse de la Mînăstirea Mihai Vodă – mi se spune. Centrul „Sf. Nectarie“ nu are un preot special: doar voluntari. A fost o idee bună – povesteşte Adriana Căruntu – fiindcă aşa au venit în ajutor mai mulţi decît se aşteptau: „Consilierea psihologică este absolut necesară, dar ce poate să facă un preot pentru un om bolnav şi familia acestuia are valoare mai mare. El este văzut de cei credincioşi ca un părinte, care mîngîie, alină, încurajează persoanele disperate. De asemenea, preotul poate fi ca nimeni altul, alături de familie. Pentru noi a fost o mare bucurie: n-am avut un preot numit, dar au venit mai mulţi ca niciodată. Preoţii de la Biserica Sf. Nicolae Dintr-o Zi ne vizitează periodic şi, pe lîngă partea spirituală, ajută şi din punct de vedere material – obiecte sanitare, medicamente; cei de la parohia Dobroteasa ne-au adus, la un moment dat, o pacientă şi au observat că aveam diverse nevoi, au început să ne ajute. Părintele Adrian Beldianu de la Mănăstirea Mihai Vodă ne-a dat icoanele, dar cînd are posibilitatea ne ajută şi financiar, pentru lucruri de strictă necesitate, alimente sau medicamente. Niciodată nu l-am rugat, a venit din proprie iniţiativă. Părintele Anghel Daniel vine special pentru cei care nu au familie, aduşi de pe stradă, pe care n-are cine să-i pomenească, să le facă slujbele, rugăciunile, parastasul. În afară de voluntari sînt, bineînţeles, cei de la Arhiepiscopie, care tot timpul mă întreabă dacă am nevoie de ceva“.

Angajaţii centrului aşteaptă să vină în curînd alte piese de aparatură medicală, mai performante, donate de organizaţia caritabilă catolică Caritas. Mai speră că se va mări numărul de locuri la 20, fiindcă sînt multe solicitări. Şi spun că, de cînd lucrează aici, au avut multe greutăţi, dar de fiecare dată un ajutor apărut în mod nesperat le-a adus lucrul de care aveau nevoie. La urma urmei, cu asta se ocupă: aduc puţină nădejde cînd, teoretic, ea nu mai există.
 

Mai multe