Ruptura
E clar că, după dispariţia "obiectivului naţional", România a intrat în fibrilaţia scandenţelor ajunse la termen. Odată admişi în UE, am redescoperit, sub cea mai crudă lumină, mizeriile îndelung camuflate sub pretextul "tranziţiei". Cred că nimeni nu le mai poate ignora. Pentru a deschide un ciclu istoric, a fost nevoie de ruptura simbolică produsă la 18 decembrie 2006, cînd preşedintele Traian Băsescu a condamnat esenţa criminală şi ilegitimă a regimului comunist. Vă amintiţi grotesc de ampla secţiune a Parlamentului care a urlat atunci precum o ceată de draci, întoarsă cu furca. Alţii, aparent mai neimplicaţi, au crezut că pot să-şi vîre capul între umeri, cu gîndul că orice "minune" ţine trei zile. Ceea ce n-au înţeles, din prima, "foştii" (de toate categoriile partinice) priveşte forţa secretă a rupturilor simbolice. Sîntem fiinţe simbolice. Uităm ce şi cine sîntem, dacă simbolul nu ne cuprinde în arcul său imaterial. Această lege nu poate fi schimbată decît atunci cînd tratezi umanitatea cu măsuri animalice. Dar chiar şi atunci, simbolul este cel care, pînă la urmă, triumfă. Şeful statului este acea persoană mandatată să interpreteze, o vreme, soarta unei colectivităţi organizate ca naţiune. Dacă el - bun sau mai puţin bun - decide să facă un asemenea gest, naţiunea digeră invizibil, dar cu atît mai eficient, semnificaţia pe care liderul său o exprimă prin ruptura simbolică. Prinşi de firul aşa-numitelor "scandaluri", fascinaţi provincial de explozia atîtor fabule mediatice, prea puţini dintre noi au înţeles că, la sfîrşitul anului trecut, am păşit într-un timp diferit. Nu este timpul cuiva. E timpul european, postmodern, postindustrial, secularizat şi legalist, dar e şi timpul care nu mai permite nici o formă radicală de batjocorire a celuilalt. Preşedintele României nu s-a răfuit, prea tîrziu, cu un sistem care se agaţă de vieţile noastre ca o iederă ucigaşă. Ne-a făcut, de la înălţimea supremului magisteriu democratic, anunţul că tipul de putere pe care s-a bazat comunismul a fost înlocuit, la adîncimea istoriei, cu altceva. Zbaterile la care asistăm depăşesc banala, meschina luptă dintre exponenţii politicii interne, cu tot cu "grupurile lor de interese". Desluşesc în agitaţia sub semnul căreia începe 2007 tocmai brusca difuzare, în corpul social, a ştirii că rien ne va plus. Asumîndu-şi ruptura simbolică, Traian Băsescu a devenit, la vîrful statului, prima ei "victimă". Să nu ne facem însă iluzia că şi singura. Pentru că, treptat, noi toţi, cetăţeni ai acestei ţări, vom trece prin focul purgator al unei alte condiţii. Hotărîrea preşedintelui ne-a lăsat singuri exact în momentul cînd ne-a semnalat, printr-o mişcare de revoluţie, viitoarea traiectorie comunitară. Pînă acum, comunitatea ni s-a părut (în cel mai fericit caz) detestabilă. Ea ne-a ocupat, absurd, existenţa personală. A sosit vremea ca şi noi să ne ocupăm de ea: să-i dăm un chip, o expresie, ori să asistăm, ca părţi componente, la inexorabila ei putrefacţie. Nu doar preşedintele riscă "suspendarea". Acesta e doar planul superficial, ţesut sub inerţia burlescă a complotului mioritic. Dincolo de pătrăţica intrigii politice, milioane de români se află de fapt "suspendaţi", pînă cînd vor admite că, împreună, au vocaţia de a-şi transforma alienarea într-o formă creativă de agregare. Dacă ruptura simbolică nu s-ar fi petrecut, am fi perpetuat deopotrivă tehnica supravieţuirii în nedemnitate şi halucinaţia unei deveniri clandestine. Numai că ea s-a petrecut. Terenul e vacant. De acum înainte, jocul reîncepe. Trebuie să punem substanţă în deplorabilele noastre forme goale. Trebuie să redescoperim, oricît de lent, simţul dreptăţii, al onoarei şi al curajului de a fi noi înşine, departe de scuza cotropirilor militare sau ideologice. În plină mascaradă, decorul e suflat de rafala unei metamorfoze fără nume. Depinde acum de fiecare ce nume îi vom da. Numele unei renaşteri naţionale pe cît de mult amînate, pe atît de rîvnite. Sau numele zadarnic al cîinilor surzi, care nu răspund la nici un apel.