Roua învierii

„Morții Tăi vor trăi și trupurile lor vor învia! Deșteptați-vă, cîntați de bucurie, voi cei ce sălășluiți în pulbere! Căci roua Ta este rouă de lumină și din sînul pămîntului umbrele vor învia!” În această profeție a lui Isaia (26, 19) apare o misterioasă legătură între roua divină și învierea cu trupul a celor pe care Dumnezeu îi va ridica din umbra morții. „Roua de lumină” devine, în versiunea Septuagintei, tămăduitoare: „Se vor ridica morții, se vor scula cei din morminte / și se vor veseli cei de sub pămînt; / căci roua de la Tine le este vindecare” (trad. de Ioan Pătrulescu). Ca dar dumnezeiesc, binecuvîntare dătătoare de viață, o întîlnim în Geneză (27, 28), cînd Isaac îi spune lui Iacov: „Să-ți dea ție Dumnezeu din roua cerului și din belșugul pămîntului”, precum și în Deuteronom (33, 13): „Să binecuvînteze Domnul pămîntul lui cu darurile cele alese ale cerului, cu roua şi cu darurile adîncului celui dedesubt”. Semn suav și efemer al prezenței binefăcătoare a lui Dumnezeu, roua face posibilă înnoirea vieții, fiind ca o speranță pentru rodnicia pămîntului, mereu amenințată de secetă și arșiță.

În călătoria sa prin pustie, poporul ales primea hrana din cer, mana, „cînd cădea noaptea roua pe tabără” (Numeri, 11, 9), dar sensul cel mai tainic al așternerii picăturilor de rouă este pus în lumină de asocierea cu învierea. De pildă, în tradiția iudaică, atunci cînd Sfîntul Ilie se roagă ca Dumnezeu să-l învieze pe fiul văduvei din Sarepta, el va trebui întîi să dezlege sau să suspende pentru o clipă porunca pe care o rostise în numele Domnului și care interzicea ploaia și roua. Michel Remaud, în cartea sa Evanghelie și tradiție rabinică (trad. de Monica Broșteanu, 2020), face un mic excurs despre înțelesurile pe care Talmudul și alte comentarii le acordă acestei relații. Astfel, profetul Ilie nu ar fi putut săvîrși minunea învierii dacă nu ar fi îngăduit ca roua să apară, „căci morții nu învie decît prin rouă”. Tot Michel Remaud amintește că, potrivit interpretării rabinice, marea viziune eshatologică a lui Iezechiel (cap. 37) conține, deși textul nu e explicit, „roua de înviere care a coborît peste ei din cer (...) ca un izvor”. Aceeași rouă, ne spune un comentariu la Cîntarea Cîntărilor, se va scutura ca o podoabă de pe pletele Mirelui „și-i va readuce la viață pe cei morți”, ceea ce, mai tîrziu, pentru Sf. Grigorie de Nyssa, care citea versiunea Septuagintei, va fi simbolul unei cunoașteri vindecătoare pe care sufletul o primește în urcușul său spre frumusețea divină.

În tradiția creștină, profeția lui Isaia a fost interpretată ca referindu-se atît la învierea Mîntuitorului, cît și la cea de la sfîrșitul veacurilor. Din binecuvîntare asupra pămîntului, roua semnifică acum prezența cuvîntului lui Dumnezeu și, mai ales, a Duhului. „Roua Duhului” purifică și face să rodească sufletele, după cum ne spune o rugăciune a Sfîntului Ioan Gură de Aur. Tot ea, în canonul euharistic roman, sfințește darurile: „Spiritus tui rore sanctifica”. Din prospețimea naturală a dimineții, roua trece în registrul auroral al vieții spirituale, care are nevoie de speranța eficace a începuturilor și a reînnoirii: „Doamne, stropește inima mea cu roua harului Tău”. Sensul tainic din textele profetice se păstrează și în exegeza creștină. De pildă, Sf. Chiril al Alexandriei asociază roua Duhului Sfînt cu învierea trupurilor care din pămîntești vor deveni incoruptibile prin puterea dătătoare de viață a Duhului. E „roua vieții veșnice”, pe care Învierea lui Hristos o dăruiește celor care cred în El. Evangheliștii nu ne-au vorbit despre roua nopții sau a dimineții în care Hristos s-a înălțat din mormînt, lăsîndu-și acolo giulgiurile și mahrama ca semne ale unei prezențe de alt ordin. Însă mărturii ale miracolului luminii sfinte, care se pogoară anual pe lespedea mormîntului Său, atestă că o rouă misterioasă se așterne înainte ca focul să se aprindă singur. Astfel, în fața ochilor trupești care sînt chemați să treacă dincolo de ceea ce văd, prezența divină se manifestă paradoxal, unind fragilitatea stratului de rouă, ca, în timpul profetului Ilie, „adierea de vînt lin”, cu puterea unui foc ce se lasă pentru cîteva clipe mîngîiat.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).