Religiile manevrate de dictatori
Sîntem înconjuraţi de spaţii unde religia e folosită în beneficiul unor regimuri antiliberale: Rusia lui Putin, Turcia lui Erdogan, Ungaria lui Orbán. Indiferent de specificitatea lor, religiile au ajuns aici instrumente de propagandă, anexe ale unei puteri agresive. Slujesc la stîrnirea fricii faţă de duşmani închipuiţi (externi şi interni). Întreţin resentimentul faţă de „nedreptăţile” pe care istoria le-ar fi făcut naţiunilor cu pricina, le stîrnesc pofta de a recîştiga o „glorie imperială”.
Religia lui Putin & Kiril nici nu mai poate fi numită creştină. Atacă cu barbarie un popor majoritar creştin. Nu mai are nimic de a face cu principiile christice, cu adevărul intern al creştinismului. E doar o religie a războiului invadator, a puterii brute, o religie de partid şi de stat. În asta se poate într-adevăr reclama de la Petru cel Mare: ţarul a transformat Biserica oficială rusă într-un departament al administraţiei statului.
În cadru european, demagogia religioasă a lui Viktor Orbán e şi mai scandaloasă, mai penibilă. Tînărul pro-occidental nereligios de la sfîrşitul secolului XX s-a preschimbat într-un mesia al „democraţiei iliberale”. Ca şi Putin, face din creştinism depozit pentru teme strident naţionaliste, lozinci ultraconservatoare, agresivitate. Religia devine un limbaj prin care schema demagogică e declarată situaţie de fapt, realitate în teren. Anul acesta, în campania electorală – amintea Kati Marton într-un număr din Dilema veche –, Orbán acuza Uniunea Europeană că ar încerca să „smulgă Ungaria din mîinile Fecioarei Maria și să o arunce la picioarele Bruxelles-ului”. Ai crede că Ungaria de azi e o ţară de creştini ardenţi, de cruciaţi, foarte vulnerabili totuşi faţă de închipuitul atac al Uniunii la care au aderat şi de unde iau fonduri importante. (Nu mai vorbim de faptul că sîngeroasa UE tratează cu graţiozităţi de bal ghionturile pe care Orbán le dă unităţii ei în ce priveşte sancţiunile faţă de Rusia.)
Ce ar fi de spus despre „sfînta coroană” cu care s-au încununat regii unguri, adusă de Orbán, printr-o solemnă călătorie pe Dunăre, să troneze în Parlament? Trimisă, potrivit legendei, de Papa Silvestru II Sfîntului Ştefan, întemeietor şi evanghelizator al regatului ungar, coroana veghează asupra legislativului actual, de masivă majoritate Fidesz. Simbol al încreştinării Ungariei, simbol al staturii regale trecute, aflat în legătură cu prestigiul Bizanţului (material vorbind, coroana e un dar al împăratului bizantin Mihail VII Dukas către regele Geza I), simbol al uniunii între tron şi altar, coroana pune pe mintea actualilor politicieni pofta de a recupera ceva din ipostazele de veche fală a Ungariei. Dar, deşi coroana e creştină, religia adunată în jurul ei nu e doar creştină. În martie 2012, un şaman siberian a fost poftit să-şi împlinească ritualurile împrejurul sfintei coroane, în Parlamentul din Budapesta, ca să „fortifice” ţara împotriva criticilor externe (Joëlle Stolz, în Le Monde 12.05.2014). Pentru cruciada anti-UE nu sînt, iată, de lăsat deoparte credinţa antecreştină a maghiarilor, memoria lor de aprigi precreştini.
„A voi să repui Bisericile creştine în centrul unei societăţi ungare în criză, materialiste şi individualiste e un proiect complet desprins de realitate”, spunea Attila Jakab, istoric al religiilor, citat în articolul din Le Monde. În pofida scăderii drastice a angajamentului religios, Orbán vrea să „recreştineze” totalizant şi conservator societatea. Şcolile confesionale s-au adăugat într-o măsură semnificativă şcolilor laice, iar ele încearcă să educe elevii potrivit unor idei tradiţionaliste, ostile faţă de libertatea de gîndire. Religia ajunge astfel conformism, slujbaşă a unui proiect politic autoritarist şi demagogic. S-ar părea că un astfel de creştinism nu are altă misiune decît să combată „dereglările” pernicioase ale Occidentului, să ducă mai ales război împotriva homosexualităţii. Nici vorbă să se ocupe de raportul persoanei cu transcendenţa, de libertatea şi destinul total al credinciosului, de adevărul christic.
Islamul lui Erdogan şi al susţinătorilor lui are şi el o funcţie sociomorfică. Şi el e menit să pună societatea sub ascultarea unei ideologii fundamentaliste, ostile faţă de Occident. Cît mai spera să adere la UE, Erdogan răspundea solicitărilor de a transforma Sfînta Sofia în moschee că nici măcar lăcaşurile existente de cult nu sînt pline. În 2020 a hotărît probabil că ele s-au umplut şi că naţionalismul religios al Türkiye e cazul să-şi aroge prestigiul locului.
Iată trei spaţii de antiliberalism, unde religia nu e deloc alungată, combătută. I s-a găsit un rol eficace în încercarea de a uniformiza societatea, de a o lipsi de dialog, vitalitate cetăţenească și capacitate de a controla puterea statului. Religia, oricare ar fi ea, poate sluji, iată, la înregimentarea societăţii sub un proiect care combină frustrările istorice, frica faţă de închipuiţi duşmani civilizaţionali şi pofta de măreţie a grupului în cauză.
Cum de regimurile comuniste nu s-au gîndit la aşa ceva? Cum de le-a scăpat din vedere puterea nivelatoare a religiei sociomorfice? Cum de regimul comunist din China, aşa de priceput în controlul populaţiei, nu pune la lucru religiile? De fapt, le pune şi el, într-un joc de supraveghere şi represiune. După ce revoluţia culturală a strivit sub tăvălugul ateismului comunităţile religioase, China a înscris în Constituţie, în 1978, libertatea de credinţă, dar nu şi de cult şi de exprimare publică. Doar religiile/asociaţiile religioase controlate de Departamentul Cultelor chinez pot oficial funcţiona. Regimul le atribuie ca misiune să dispenseze o morală subordonată ideologiei statului, să încadreze societatea, să fie o vitrină a libertăţii religioase faţă de mediul internaţional.
Totuşi, începînd din 1980, există în China – spun analiştii – o spectaculoasă creştere a adeziunii şi a inventivităţii religioase. Persoane şi grupuri de diferite credinţe găsesc căi de a se plasa nu doar în zona „roşie”, controlată de regim, ci şi într-o zonă „gri”, unde îşi disimulează preocupările spirituale sub etichete acceptate oficial, sau chiar într-o zonă „neagră” clandestină. Ba unii au curajul de a-şi practica deschis tradiţia, ca acele mii de pelerini daoişti care de curînd au urcat pe muntele sacru Tai Shan.
Regimul lui Xi Jinping apasă acum pe clapa represiunii dure. Nu numai comunităţile uigure şi kazahe sînt sălbatic reprimate. Budismul tibetan e şi el înăbuşit, confesiunile creştine sînt vizate de asemenea, puterea văzînd în ele „forţe străine ostile” care vor să sape legitimitatea regimului. Se adaugă măsuri de „sinizare” a respectivelor culte, cu scopul de a omogeniza populaţia sub cultura etniei dominante şi sub stăpînirea Partidului comunist.
Într-o tribună din L’Obs (28.01.2022), sinologul Claude Meyer denunţa valul actual de represiune, încheind: „Viitorul va spune dacă o astfel de strategie de îndiguire va putea fi menţinută în deceniile următoare fără a pune în pericol stabilitatea socială şi, prin urmare, dăinuirea regimului pînă la centenarul lui din 2049”.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.
Foto: wikimedia commons