Religia thriller

14 noiembrie 2018   DIN POLUL PLUS

Paul Veyne, strălucit istoric al Antichităţii, e ştiut pentru dezinvoltura cu care îmbină erudiţia şi metaforele picante cînd caracterizează un fenomen istoric. Potrivit lui, istoriografia ţine nu de descrierea unor evenimente, ci de sesizarea unei „intrigi“, a mecanismelor prin care fenomenul şi-a făcut loc în lume, a impregnat societatea, a fost modelat la rîndul lui de evoluţia mentalităţilor. Istoriografia se apropie întrucîtva de scriitura literară, de vreme ce reconstruieşte/reprezintă – cu instrumente savante – realităţile trecute. Obiectele de studiu pot fi, ele însele, privite prin aceeaşi grilă. Într-o carte recentă, Paul Veyne vorbea, de pildă, despre „genialitatea creştinismului“, despre inventivitatea extraordinară a teologiei şi a spiritualităţii lui. Şi numea creştinismul „un best-seller care aparţine genului thriller, căci făgăduinţa Paradisului se îmbină aici cu groaza pe care o inspiră ideea Infernului… Oamenii îşi petrec timpul întrebîndu-se de ce parte vor ajunge. O asemenea naraţiune nu poate decît «să-l prindă din rărunchi» pe cititor“.

Ceva dreptate poate să aibă Paul Veyne. Dar nu lipsită de o săgeată personală, a „omului luminat“, a scepticului neclintit. Care sugerează că marea putere de atracţie a creştinismului stă, în fond, în capacitatea lui de a se adresa emotivităţii bazice, de „a da fiori“, de a întreţine o tensiune afectivă extremă, un suspans eschatologic. Chiar aşa să fie? Să lucreze creştinismul, religia în genere, mai ales cu pulsiunile noastre primare? Să ne prindă doar la strîmtoarea sentimentului, să ne „bîntuie“ cu spaime prezente şi nădejdi neverificabile? Credinţa nu convoacă ea fiinţa întreagă? Nu pretinde stăpînirea de sine, reflecţia, munca interioară? Nu cere ea „trezia“, luciditatea, rafinarea conştiinţei?

Cît despre calificarea creştinismului drept thriller, ea poate fi luată în considerare pentru epocile premoderne. În schimb, în Occidentul de astăzi nu tensiunea transmundană între paradis şi infern dă sensul major creştinismului. Statistici şi anchete de teren arată că omul contemporan, credincios ori doar interesat de religie, nu prea mai acordă importanţă marii discriminări eschatologice, Judecăţii de Apoi. Nu asupra ei e concentrată atenţia, aşteptarea, căutarea lui. Pe de o parte, omul modernităţii tîrzii are o sensibilitate scăzută faţă de un „dincolo obiectiv“, de acel nevăzut, populat de regnuri transumane, care – în ordinea „clasică“ a religiei – influenţează vizibilul, comunică cu el, aşteaptă ca omul să i se integreze. Acum, destinul persoanei, crizele şi încercările ei au drept scenă viaţa de aici. Prelungită eventual de nişte vagi culise. Dar pentru existenţa de aici indivizii şi comunităţile aşteaptă de la religie întărire, consolări, îndreptar de viaţă bine condusă, sens. (Şi uneori respectabilitate, avantaj politic, autoritate garantată asupra celorlalţi, calificare identitară.) În aşa măsură că, din perspectiva unei antropologii istorice, Marcel Gauchet a putut spune că „evaluarea lumii de dincolo a ajuns subordonată imperativelor lumii pămînteşti… Ocolul prin transcendenţă e justificat de rezultatul obţinut în imanenţă“. În lumea actuală, asocierea religie – thriller pierde mult din tăiş, din eventuala ei expresivitate.

Pe urmă, există în modernitate gînditori religioşi care obiectează împotriva unui Dumnezeu conceput ca Judecător, ca Stăpîn capabil să arunce în infern o parte dintre suflete. Pentru Nikolai Berdiaev, de pildă, teoria infernului şi a paradisului face din liberul-arbitru un tip subaltern şi întrucîtva „apăsător“ de libertate. Fiindcă ceea ce e socotit privilegiul prin excelenţă al umanului ajunge să funcţioneze sub o normă impusă din afara conştiinţei, după un principiu retributiv, potrivit mecanismelor orizontale vină-pedeapsă, merit-beneficiu, ameninţare vs recompensă, din care o mulţime de pasaje biblice caută să ne disloce. Dualitatea paradis-infern, mîntuire-damnare introduce în viaţa spirituală o procedură judiciară, simplificatoare. Se potriveşte, spune Berdiaev, cu „o interpretare de proces penal a vieţii omului“.

Cînd religia e concepută şi practicată strict ca sistem retributiv, umanul e diminuat în demnitatea lui. Nu mai e creditat în verticala lui dorinţă de transcendent. Riscă să fie menţinut într-o dualitate legată de „interesele“ individului, mai degrabă decît să fie lansat spre unitatea Polului divin. Apoi, metafizic vorbind, ideea unei dualităţi „înveşnicite“ nu pare să fie pe măsura staturii divinului, a unităţii, a generozităţii lui atotcuprinzătoare.

Cît priveşte timpurile premoderne, perechea paradis-infern e într-adevăr expresivă pentru religie. Tensiunea religioasă între bine şi rău, între carenţă şi înaintare spirituală, între păcat uman şi milă divină era un dat puternic, unanim împărtăşit. Modela conştiinţele şi vieţile. Interiorizată pînă la transformarea sufletului, ea incita la responsabilitate pentru fiecare act al omului, la examen de sine, la strădania perfecţionării. Respectată ca normă exterioară, ea putea da o anumită ordine unei existenţe, unei societăţi. Istoricul Jean Delumeau a dedicat acestei tensiuni două volume complementare privind Occidentul premodern: pe de o parte, Păcatul şi frica, pe de altă parte, Liniştiţi şi ocrotiţi. În munca lăuntrică a persoanei, ca şi în nesecata retorică a Ordinelor predicatoare, tensiunea aceasta poate atinge cote uimitoare, cîteodată admirabile, altă dată obsesive, patologice.

Dar întotdeauna, în timpurile vechi ca şi în cele moderne, au existat spirite pentru care dualitatea osîndă-răsplată, infern-paradis nu a fost suficientă, nu a fost spiritual mulţumitoare. A rămas prea departe de adevărata Ţintă a credinţei. În loc să dea atenţie propriei situări post-mortem, au existat oameni care s-au lansat către captivanta unitate a Partenerului divin. Cînd Origen ia în considerare ipoteza unei universale restaurări finale (apokatastasis), cînd Isaac Sirul vorbeşte despre „mila infinită“ a lui Dumnezeu, ei au în vedere această unitate insecabilă, atotcuprinzătoare. Cînd Macarie Egipteanul spune că sufletul ajuns capabil de Duh e numai faţă, numai ochi, numai lumină, cînd Eckhart vorbeşte despre detaşarea radicală, ei au în vedere un uman în stare să-şi întîlnească Partenerul dincolo de dualitate. Cînd musulmana Rabia vrea să dea foc paradisului şi să inunde infernul, ea urmăreşte să suprime această segregaţie ultimă pentru ca fiinţele să se dedice fără piedică şi fără dualitate lui Dumnezeu, Unului pur.

Ce e drept, o anecdotă spirituală, inclusă de misticul persan Attar în Limbajul păsărilor, înfăţişează religia ca „thriller“. Dar ca postură subal-ternă a credinţei. „Dacă n-ar fi nici lumină cerească, nici foc infernal, M-aţi invoca oare? Dacă n-aţi fi stăpîniţi de teamă şi nădejde v-aţi gîndi la Mine?“, întreabă Dumnezeu. „Dar Eu aştept să mă întîlniţi în străfundul inimii, dincolo de speranţă şi de spaimă.“ O mulţime de oameni, din toate vremurile şi religiile, au răspuns apelului… 

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: istoricul Paul Veyne

Mai multe