Religia secularizată

Silit să plece din Rusia, preotul Ioan Koval slujeşte acum la Antalya, pe seama Patriarhatului ecumenic de la Constantino-pol. Ierarhia Bisericii ruse i-a retras preoţia, dreptul de a liturghisi în ţara lui. Motivul? A îndrăznit să schimbe o vorbă din rugăciunea impusă de regim „pentru victorie în Ucraina“, rugîndu-se în schimb „pentru pace în Ucraina“. Conştiinţa nu l-a lăsat, spune el, să susţină agresiunea: „Nu mă puteam supune acestei presiuni politice a ierarhiei“. Din cei 40.000 de slujitori ai Bisericii ortodoxe ruse, 300 de preoţi au îndrăznit să semneze o scrisoare deschisă de protest împotriva războiului. Sancţiunile împotriva lor n-au întîrziat. Biserica rusă îşi justifică măsurile represive declarînd că preoţii disidenţi „s-au amestecat în politică“ (cf. Euronews, 12.08.2023). 

Cinismul Bisericii oficiale, de mînă cu cinismul regimului, e vîrtos, sare în ochi, nu se încurcă cu nuanţe. Vrea să se impună, ca cinism, în faţa tuturor. Să arate că regimul Putin e stăpînul adevărului, că poate să răstoarne realitatea cum îi place. Preoţii care nu acceptă contrafacerea sînt acuzaţi că lezează „laicitatea“ statului rus. Nu-ţi trebuie cine ştie ce fineţe ca să sesisezi sofismul gros. În Rusia de azi, „laicitatea“ nu e ameninţată de protestatarii religioşi. E violentată de regimul Putin care a pus la muncă ortodoxia rusă în slujba fantasmelor Puterii, făcînd astfel din ea o religie „de partid şi de stat“, o religie secularizată. 

Regimurile autoritare, populiste, antiliberale recurg adesea la religie. O secularizează fără păs, obţinînd astfel un straşnic instrument pentru încercarea lor de a se înstăpîni asupra societăţii. Prestigiul absolutului religios, deturnat în scopuri de putere, atrage masele, le înflăcărează deviant, le înregimentează sub un ideal toxic. Le bagă în cap că au de luptat împotriva unei ameninţări „existenţiale“, că sînt „cei buni“ asediaţi de „forţe ale răului“. Xenofobia, pretenţia de superioritate faţă de alte grupuri etnice ori religioase, justificarea violenţei faţă de diferit, ura, toate acestea îşi arogă culoarea transcendentului. 

În India, prim-ministrul Narendra Modi, exponent al partidului na-ţio-nalist Bharatiya Janata Party, pe-da-lează de mult pe hinduism, deturnat în ideologie exclusivistă. La mij-locul lui septembrie, inaugurîndu-şi campania electorală, el s-a în-fă-ţişat din nou drept apărător al „Ordinei eterne“ (Sanatana Dharma sau Hindu Dharma), tradiţia ca-re întemeiază concepţia metafizică, cosmică şi socială a hinduşilor. For-maţiuni l-aice de opoziţie susţin că Sanatan marginalizează sau exclude o parte a societăţii (castele joase şi pe intuşabili); ca atare, aplicarea ei în social ar trebui abandonată. Împotriva laicizanţilor şi împotriva musulmanilor indieni, regimul Modi fortifică proiectul naţionaliştilor, iniţiat acum un secol, de construire a unei societăţi uniform hinduse (hindutva), „o naţiune pentru hinduşi“. Contrar Constituţiei democratice din 1949, care proclamă laicitatea, pluralismul religios, non-discriminarea castelor şi grupurilor „joase“, aici diversitatea e respinsă pe considerente tradiţionale interpretate ideologic agresiv.

„Opoziţia“, a declarat Modi, „încearcă să divizeze ţara atacînd valorile proclamate de Sanatan şi tradiţiile care au menţinut India unificată vreme de mii de ani. Agenda ei ascunsă urmăreşte să distrugă Sanatan Dharma şi să arunce ţara în o mie de ani de sclavie“ (cf. RFI, 15.09.2023). Prin expresia „mileniul de sclavie“, Modi obişnuieşte să indice acuzator epoca în care o parte din teritoriul Indiei se afla sub dominaţie musulmană. Programul politic actual, de discriminare/excluziune bazat pe Sanatan Dharma secularizată, nu ar fi – sugerează el – decît răspunsul la practicile vechilor stăpîni islamici: ei ar inspira musulmanilor de astăzi intenţia de a nimici hinduismul. Ca şi Putin, Modi selectează din trecut fenomene revolute, le translatează demagogic în imediatul politic pentru a stîrni în populaţie frici „existenţiale“, pentru a justifica pretenţii de dominaţie, de excluziune, de evacuare a diferitului (religios, politic, statal). Agresorul pozează în victimă. Nu e chiar ca în fabula lui La Fontaine, cu lupul şi mielul; dar nici foarte departe: „Cum de-ndrăzneşti să-mi tulburi băutura?“; „Tu ori unul dintr-ai tăi, mereu necruţători şi răi“. 

Din nefericire, Occidentul nu e vaccinat împotriva unor asemenea manevre. Au a-cum destulă trecere grupări politice de extremă dreapta care îşi pigmen-tează discursul cu sos de religie secularizată. De partea ei, demagogia de extremă stînga inventează, pentru a le denunţa sonor, tot felul de atacuri la laicitate. Invitat de Suveranul Pontif, Emmanuel Macron a fost prezent la Marsilia, unde, la sfîrşitul lui septembrie, Papa Francisc a slujit liturghia în faţa a 60.000 de catolici. Muniţie grasă pentru Mélenchon şi „Franţa nesupusă“ cu care să îl bombardeze pe preşedintele francez. „Neutralitatea religioasă a statului a fost călcată în picioare“, strigă ei. Oficialii francezi, ca şi analiştii politici, socotesc învinuirea absurdă. Cordialitatea guvernanţilor faţă de culte, raporturile de civilitate între stat şi grupurile religioase fac parte din spiritul laicităţii, din regulile ei. Nu contrazic legea separării din 1905, nici cadrul republican, unde comunităţile religioase sînt actori publici printre alţii. Emmanuel Macron a participat, de altfel, ca preşedinte al Franţei, la ceremonii ale altor culte: de pildă, în 2017, la iftar, masa care încheie o zi din postul Ramadanului, organizată de Consiliul francez al cultului musulman (cf. Europe 1, 23.09.2023).

E bine ştiut: democraţiile liberale, în măsura în care îşi respectă spiritul, au de amenajat spaţiul de convivialitate pentru diversitatea religioasă şi de convingeri din societate. De această funcţie ţine cordialitatea oficială faţă de toate cultele care respectă la rîndul lor regulile laicităţii. 

De partea lui, Papa Francisc vorbeşte public, cu voce înaltă, în numele credinţei. Nu se fereşte, ba dimpotrivă, să aplice chemările credinţei asupra imediatului. Dată fiind importanţa lui spirituală şi mediatică, el face puternic prezentă o atitudine religioasă care refuză sociomorfismul, secularizarea religiei. Pledează, din interiorul creştinismului, pentru fra-ter-nitatea religiilor, admiră spaţiile de toleranţă religioasă, înmulţeşte vi-zitele în comunităţile de alte re-ligii, cheamă insistent la ospitalitate oc-ci-dentală faţă de marginali şi mi-granţi de toate sursele. E drept că unele declaraţii ale Papei pot ne-dumeri ori contraria. În plină agresiune a regimului Putin împotriva Ucrainei, el i-a invocat pe Petru cel Mare şi pe Ecaterina a II-a – imperiali fără fasoane în cucerirea de teritorii est-europene – cînd, de curînd, s-a adresat catolicilor din Sankt Petersburg. E o bizară stridenţă. Dar, în general, Papa face să se audă cuvîntul unei credinţe libere de închideri socio-religioase, o credinţă care – prin chiar fidelitatea faţă de mesajul christic – e capabilă de o generoasă universalitate.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.