Religia: o redută asediată?
În spaţiul de forum al articolului meu „Funcţia critică a credinţei în modernitatea tîrzie“ (în Dilema veche, nr. 352, 11-17 noiembrie 2010), a apărut un comentariu al cărui năduf depăşeşte simpla reacţie personală. Voi încerca de aceea să răspund în legătură cu două puncte vizate de interlocutorul meu. Întîi ecumenismul. Din articolul meu se poate afla, scrie domnia sa, că „în 1980, un oarecare André Scrima a ţinut un curs la nu ştiu ce facultate, unde a conferenţiat ceva despre modernitate şi religie ca instituţie, versus credinţa ca modalitate de raportare individuală la divinitate. Tot în acest editorial, extrem de academic, simţi parcă fiorii şi adierile ecumenismului impus de «modernitate» «religiilor ferme şi intransigente», ca să nu zic închistate; de fapt religiei, că pe ea cade «beleaua», ortodoxe... Eu cred că aceste opinii ale lui André Scrima nu mai sînt de actualitate, deoarece au trecut de la momentul expunerii lor exactamente 30 de ani! În 30 de ani s-au şchimbatără extrem de multe în această «dilem㻓.
În mediul cultural românesc interesat de religie, André Scrima este deja o figură cunoscută de monah ortodox şi de intelectual. Au apărut pînă acum opt volume de texte ale sale, unde ecumenismul, liturgica Bisericii de Răsărit, vocaţia monahală, întîlnirea tradiţiei ortodoxe cu modernitatea sînt cercetate dinlăuntru, prin participare personală la substanţa lor. Ar fi bine ca André Scrima să fie „un oarecare“. Însă profilul lui spiritual rămîne mai degrabă unul aparte. El a fost cu deosebire atent faţă de datoria de universalitate a creştinismului. De vreme ce Christos „este Lumina care luminează pe tot omul“, nu este oare legitim ca un creştin să mediteze la tema veracităţii celorlalte religii, la faptul că ele sînt căi spre acelaşi Dumnezeu care le ţine în fiinţă pe toate? Putem oare, ca oameni – oricît de devotaţi credinţei lor – să punem limite chemărilor lui Dumnezeu, să obligăm Duhul să bată fix numai spre noi, iar restul tuturor celorlalţi rugători să fie declaraţi – cu de la noi putere – necredincioşi, carenţi, ignoranţi? Pentru André Scrima, ca şi pentru alţi creştini, inclusiv ortodocşi, tocmai universalitatea Logosului divin este cea care îndeamnă inteligenţa noastră să cerceteze modul în care alte religii se raportează la aceeaşi ţintă.
Iar a cerceta, a încerca să înţelegi nu înseamnă a-ţi nega sau abandona propria credinţă. Nu înseamnă a-i contrazice învăţăturile, doctrina. Înseamnă să descoperi corespondenţele de sens, convergenţele între această doctrină şi cele ale altor tradiţii, modurile diferite în care ele orientează spre acelaşi Altul. Înseamnă să sesizezi ceea ce limitările noastre, împrejurările istorice, polemicile în care patima a întrecut înţelegerea, toate acestea au putut pune ca mărginire tocmai felului în care ne gîndim propria credinţă. A cerceta, a încerca să înţelegi înseamnă – în primul rînd – a nu respinge, a nu condamna fără să cunoşti chipul altor religii. Înseamnă – cu o expresie a lui André Scrima, cînd comentează Matei 25 – „a-l vedea pe Christos şi acolo unde El nu apare declarat, explicit“.
Spuneţi că ecumenismul nu mai este o temă de actualitate. Poate că, din punct de vedere administrativ şi mediatic, aveţi întrucîtva dreptate. Pornită la sfîrşitul secolului al XIX-lea, mişcarea de întîlnire colegială a religiilor şi-a consumat marele avînt în prima parte a secolului al XX-lea. Biserica catolică, atît de organizată şi centralizatoare în ce priveşte stabilirea doctrinei, a venit cel mai tîrziu în cîmpul ecumenismului. Dar a făcut-o spectaculos cînd la Concilul Vatican II (1963-1968) a declarat, prin acte solemne, atît fraternitatea ramurilor creştine, cît şi dreptul fiecărei fiinţe umane la libertate religioasă şi de conştiinţă. De atunci încoace, ecumenismul a trecut de la avînt teologic creator la dialog teologic metodic, pe de o parte; pe de altă parte, s-a mai birocratizat; a stîrnit în sfîrşit reticenţe, nuanţări, repoziţionări doctrinare. E adevărat că ecumenismul nu mai are astăzi o actualitate acută, de jurnal cu ştiri fierbinţi. Dar el a produs o schimbare în conştiinţe, s-a instalat ca temă acceptată în multe minţi creştine, în dialogul public, în raportul dintre oficialităţile religioase.
Iar tema ecumenismului nu are doar o actualitate conjuncturală, menită să-i treacă timpul în treizeci ori patruzeci de ani. E o temă care stă mereu dinaintea oamenilor religioşi. Are o actualitate „eschatologică“. Ne aminteşte lumina discernămîntului de apoi, cînd vom fi întrebaţi de ce l-am ignorat pe semenul nostru, de ce i-am dispreţuit credinţa în acelaşi Dumnezeu, de ce nu am încercat să-l vedem pe Christos acolo unde El nu se arăta sub forma în care noi ne-am obişnuit să îl vedem. Spun „forma“, şi nu credinţa ortodoxă în sine, fiindcă cea din urmă nu îndeamnă la execuţia sumară a tradiţiei celuilalt.
Un al doilea punct: îmi puneţi în seamă şi indirect îi puneţi în seamă lui André Scrima o opoziţie dură între instituţia religiei şi trăirea personală a credinţei. De aici deduceţi că intelectualii „ecumenişti şi modernizanţi“ ar vrea să răstoarne rînduielile religiei, să îi schimbe învăţătura, să ia autoritatea din mîinile ierarhiei. Scrieţi: „Ce se înţelege f.f. bine din context şi din intenţiile autoarei... este faptul că dilema modernităţii vizavi de religie ar fi această «găselniţă» a ecumeniştilor că, dacă religiile s-ar desinstituţionaliza şi desideologiza, omul modern ar veni mai aproape de religie, de credinţă; dar aşa?... Păi, cum i-ar sta bine unui phd-ist să ridice coliva la un parastas? Sau să bată metanii?... Aaaaa!, dacă ierarhii ne-ar, şi i-ar lăsa liberi în cadrul religiei, s-o morfolească ei cum cred, atunci, da, bisericile ar fi pline de elitişti, de intelectuali de primă mînă, de «înmodernizaţi», doritori de «experienţe» şi «experimente» divine; dar cu «ăştia», dom’le, nu poţi. O ţin pe-a lor cu dogma, cu canoanele, cu tradiţia lor.“
Intelectualii despre care vorbiţi nu au faţă de rînduielile şi instituţia religiei porniri insurgente. Nu intenţia de a le adapta şi „morfoli“, ci datoria discernămîntului îi face să cerceteze gesturile religiei, să le caute sensul şi finalitatea, să vadă deosebirea – o deosebire de tipul articulării, nu al sciziunii – între religie şi credinţă. Dumneavoastră sînteţi cel care îi bănuiţi pe intelectuali că ar da un fel de năvală haiducească asupra cetăţii religiei ca să-i surpe zidurile şi obiceiurile. Dumneavoastră le puneţi în seamă o gîndire binară de tipul conflictului şi al asaltului, dominată de particula versus. Or, nu de asalt e vorba aici, ci de înţelegere.
Am respect pentru modul în care vă practicaţi credinţa. Nu dispreţuiesc metaniile, parastasul şi coliva. Dimpotrivă, le fac şi eu cîteodată, ştiind ce departe duce simbolismul lor. Dar nu cred că la împlinirea materială, abundentă a acestor rînduieli se reduce credinţa, dreapta credinţă. Ştiţi poate mai bine decît mine că „metanie“ vine de la metanoia, care înseamnă schimbarea minţii, îndreptarea gîndirii tocmai spre dincolo de cele materiale. Metanoia e totuna cu o transformare interioară, o renaştere; e „căinţă“ fiindcă e „conversiune“, fiindcă vizează recuplarea minţii omeneşti la voia lui Dumnezeu. Gestul fizic face să participe corpul la mişcarea sufletului, a întregii fiinţe care se străduieşte să redevină convergentă spre divin. Printre Cuvintele către singuratici ale Sfîntului Isaac Sirul se găseşte unul „Despre lipsa de folos a ostenelilor din afară fără lucrarea minţii“. Citînd cuvinte evanghelice (Matei 6, 16; 23, 13), Isaac Sirul spune că „a-ţi mărgini nădejdea doar la lucrarea din afară“ riscă să te facă ignorant în ce priveşte „cunoaşterea sau gîndirea dreaptă la Dumnezeu venite dinăuntru“. Aşadar nu numai intelectuali „înmodernizaţi“ vorbesc despre „experienţă interioară“ şi despre calitatea de vector a gesturilor rituale, care trimit dincolo de ele, către cunoaşterea ultimă. Despre aceste teme vorbesc Evangheliile, au vorbit, într-un şuvoi de comentarii şi interpretări, mari autori creştini, Părinţii Bisericii, rugătorii contemplativi.
Apoi, păreţi a spune că trebuie să trăim credinţa într-un mod uniform şi uniformizant, codificat în cele mai mici amănunte prin gesturi şi canoane, după o disciplină de tip cvasimilitar. Cine nu le împlineşte în litera lor devine suspect de înnoiri periculoase, de mestecarea după plac a credinţei. Dar ni se vorbeşte în Evanghelie despre varietatea talanţilor, iar Sfîntul Pavel arată ce diversitate a vocaţiilor şi a înzestrărilor există în Biserică. Investirea intelectuală în credinţă nu e mai ponosită decît simplitatea cuviincioasă a evlaviei; respectul pentru ritual nu e mai drept credincios decît cercetarea textelor sacre; milostenia nu interzice hermeneutica. Ce fel de religie universală ar fi aceea care s-ar ocupa cu excluziunea? Care le-ar cere oamenilor să se transforme în roboţi, să-şi nege înzestrările fireşti, în loc să le orienteze, în toată diversitatea lor, spre scopul ultim al credinţei?
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase şi doctor în filozofie. Cea mai recentă carte publicată este Nicolas de Cues ou l’autre modernité, L’Harmattan, Paris, 2010.