Religia între sens şi reclamă
Cînd în viaţa lor se iveşte o fisură, tot mai mulţi europeni caută sprijin în credinţă. O boală gravă, tema morţii, o nenorocire, un eşec profesional sau de cuplu, singurătatea, oricare dintre ele stîrnește nevoia de susţinere, de încurajare, de speranţă. Trezește nevoia unui sens mai amplu decît îl poate da ţesătura comună, prea familiară, lipsită de resurse tari, a lumii în care ne mişcăm în mod curent. În cartea sa despre religia în democraţie (Ieşirea din religie, Humanitas, 2006), Marcel Gauchet afirma că religia/religiile au un frumos viitor la nivelul individului. Chiar şi atunci cînd el nu trece prin cutremurul unei crize, îi oferă structuri de „viaţă bună“ (în înţeles religios ca şi în înţeles filozofic antic), o superioară ordine, un cadru pentru dezvoltarea calităţilor, a generozităţii, a umanităţii lui.
Conferinţa Episcopilor Franţei anunţa de pildă că, în 2016, de Paşti, 4124 de adulţi au fost botezaţi, cu 40% mai mulţi faţă de 2010. Fie că vin din medii atee ori s-au depărtat de instruirea creştină primită în copilărie, oamenii aceştia pun întrebări, vor să se pregătească pentru intrarea în credinţă, să cerceteze înţelesurile Scripturii. Aşteaptă să fie atraşi, convinşi de discursul religiei spre care se îndreaptă, de concepţia despre lume pe care le-o propune ea.
În urma unei cercetări de cîţiva ani, jurnalista Linda Caille (interviu în Le Monde des religions, 6.07.2017) arăta că, faţă de această aşteptare, atitudinea creştinismului „clasic“ (catolic, protestant) se deosebeşte de atitudinea multor musulmani sau evanghelici de diferite apartenenţe. Cei din urmă sînt convinşi că modul lor de credinţă e soluţia, că religia lor e cea mai bună, mai împlinitoare. Urmăresc convertirea celuilalt. Invită insul să li se alăture de îndată: „Vino la noi, ai să vezi că e genial!“, rezuma lucrurile un părinte iezuit care a urmărit tema convertirilor contemporane. Catolicii nu au, în genere, acest comportament. Sînt gata, desigur, să împărtăşească mesajul Evangheliei, să deschidă înţelegerea pentru actul lui Christos, dătător de viaţă şi de un sens care poate preschimba fiinţa. Dar o atitudine misionară prea ofensivă li se pare că ar putea friza concurenţa, chiar intoleranţa faţă de alte religii. Cînd cineva deja apartenent unei tradiţii li se adresează, e adesea sfătuit să se adîncească în propria cale: „Fii un bun musulman“, i se spune, de pildă.
Creştinismul vest-european „clasic“ se află într-un bun acord cu pluralismul societăţii tîrziu moderne. După ce catolicismul şi-a consumat opoziţia faţă de modernitate, el este acum, împreună cu protestantismul, un participant firesc, activ, îmbogăţitor la atmosfera liberală. Amîndouă sînt respectuoase, fraterne faţă de diferenţa religioasă. Asumînd întîlnirea cu celelalte religii, Biserica Catolică şi-a însuşit tema libertăţii de credinţă, de gîndire, de convingeri a persoanei. A făcut din ea, la Conciliul Vatican II, declaraţie oficială. Pe deasupra, a avut tăria să privească critic ceea ce, în lunga ei istorie, a fost fenomen de intoleranţă, de agresivitate faţă de alteritatea confesională/religioasă. În Europa de astăzi, confesiunile creştine „clasice“ au părăsit orice atitudine misionară apăsată. Oriunde sînt prezente, o fac cu generozitate, atenţie, colegialitate faţă de ceilalţi actori religioşi. Poate că, totuşi, teama de orice urmă de atitudine ofensivă le diminuează iradierea propriu-zis spirituală în societatea mare. Mesajul christic e rostit/asumat în comunităţile de credinţă. Dar vibraţia lui nu mai constituie materia unui interes larg. Noroc că ultimii trei Papi sînt, fiecare, figuri excepţionale. Prin ei, alături de alte figuri creatoare ale credinţei, creştinismul „clasic“ continuă să interpeleze public omul occidental. Mai ales de cînd terorismul de justificare musulmană însîngerează Orientul Apropiat şi Europa. Vocile creştine cheamă la fraternitate împotriva urii, se întîlnesc în eforturile lor cu musulmanii moderaţi şi cu laicitatea ospitalieră faţă de religie, contribuie la apărarea Europei de un pluralism conflictual.
Cei care, printre musulmani şi evanghelici, sînt aprigi în intenţia lor de convertire nu au sensibilitate faţă de pluralism. Socialmente, comportamentul lor poate fi totuşi justificat de un drept democratic, anume libertatea de convingeri şi de a le da acestora expresie publică.
Dar din punct de vedere spiritual cum arată cele două atitudini? Asta, indiferent care ar fi reprezentanţii lor. A fi convins că numai credinţa ta – sau mai bine zis modul tău de credinţă – sînt adevărate, sînt împlinitoare nu dovedeşte oare o anumită îngustime de spirit? Nu pune spiritualul la un nivel prea la îndemînă, prea particular? Nu reduce universalul divin la un set – limitativ – de practici, de declaraţii dogmatice simplificate, pînă la urmă la lozinci de autopromovoare? Oricît de bine intenţionat, impulsul de a-l „aduce“ pe celălalt la credinţa ta nu-l ia întrucîtva pe Dumnezeu în arendă? Nu i se substituie?
Din vasta, inventiva, îmbelşugata geografie religioasă pe care Dumnezeu a întins-o asupra lumii, „convertitorii“ nu se văd decît pe ei înşişi şi modul lor de credinţă. Ţintesc la propria lor universalitate, o universalitate de extensiune: cantitativă, numerică. Nu-i interesează universalitatea de comprehensiune, cea care – fidelă propriei tradiţii, înrădăcinată în ea – sesizează că Dumnezeu s-a rostit pe sine şi în alte căi spirituale. Universalitatea de comprehensiune încearcă să cuprindă cu înţelegerea aceste căi, să sesizeze consonanţele, convergenţele lor cu universalul Logosului întrupat. Nu e vorba aici despre convertire, ci despre colegialitate.
Tocmai fiindcă e înrădăcinat în Christos, tocmai fiindcă e orientat spre adevărul Lui universal, creştinismul „clasic“ e sensibil astăzi la ceea ce un gînditor al dialogului religiilor, P. Jacques Dupuis, numea „diversitatea supraabundentă a manifestării de sine a lui Dumnezeu“. Pe această sensibilitate spirituală se bazează dialogurile interreligioase, chiar dacă ele cunosc momente de elan şi momente de oboseală. E o deschidere pentru care Biserica Ortodoxă Română a pledat la Sinodul panortodox din Creta.
Pe de altă parte, a „presa“ o persoană spre convertire, a o asalta lăudînd avantajele unui mod de credinţă nu înseamnă oare a-i ştirbi întrucîtva insului spaţiul de libertate, de reflecţie, de maturizare a opţiunii lui? Dumnezeu nu procedează aşa. Parabola talanţilor (Matei 25, 14-30) vorbeşte despre un stăpîn care şi-a încredinţat avuţia cîtorva slujitori şi a plecat departe. O seamă de interpretări dau acestei plecări înţelesul de retragere a divinului pentru a lăsa loc conştiinţei, muncii interioare, limpezirii de sine. Ţi se dă mesajul în densitatea lui spirituală, dar îţi rămîne să l primeşti liber, lucid, cooperant, nu sedus de „promovarea“ unor prea rapide beneficii.
Creştinismul „clasic“ acceptă pluralismul societăţilor noastre. Poate că ceea ce, în Răsărit ca şi în Apus, are el de exprimat cu mai multă energie, creativitate, iradiere e densitatea spirituală a mesajului său. În măsura în care religiile insistă pe lumina Sursei lor, pusă asupra lumii, colegialitatea lor poate prospera.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.