Relativism forțat

Perioada „pandemică” a (cam) închis lumea în case, crescînd e-commerce, dar mai ales vînzarea de terminale și conținut digital. Traficul pe platformele de tip Netflix sau Apple TV a explodat. Prin urmare, ideologia acestor produse culturale de masă a devenit mai larg accesată și, poate, mai vizibilă. Nu presupun, conspiraționist, că Netlix are o centrală doctrinară care filtrează ce nu convine și pretinde ce se impune, ci că industria algoritmică a serialelor preia spiritul postmodern, progresist, al unei bune părți din elitele occidentale. Serialele devin scena unei societăți „cum trebuie”: societatea spre care tindem și care ne e recomandată implicit. Ca ficțiuni, aceste conținuturi prefigurează și educă, banalizînd o serie de idei din agenda pomenită. Ca ficțiuni „realiste”, ele au totuși un aer artificial, de laborator cu proceduri stereotipe și, prin urmare, o supărătoare doză de previzibil. Altfel spus, ele nu reflectă stadiul actual al dezbaterilor sociale, ci scopul lor prestabilit. Nu apar, de pildă, și protagoniste, ci numai protagoniste. Nu ni se propun prezențe „de culoare”, ci – adesea – povești în care albii sînt atît de marginali, încît devin stridenți. Cuplurile gay nu ocupă locul statistic discret din viața reală, ci însuși centrul narațiunii. Pedofilii apar deja ca victime ale unei înclinații genetice: ei nu trebuie izolați social, ci dezintoxicați, precum alcoolicii. Eroinele – mai ales dacă sînt polițiste, detective sau agente CIA – nu mai reprezintă „forțele binelui”, căci sînt ba bipolare, ba posesoare ale unor culpe secrete, care șterg diferența naiv-clasică dintre law enforcement și lumea infracționalității. Asistăm la o epopee fără „modele”, în care virtutea și viciul coabitează de ambele laturi ale „baricadei”. O lume moral-imorală, egalitar condamnată la ambiguitate și umbră. S-a trecut de la maniheismul pueril din epoca filmelor western la chestionarea radicală a faptului justițiar, care-și pierde rațiunea de a fi într-o societate cu aparențe trucate și suferințe comune.

Ideea că Binele și Răul nu sînt separate de o frontieră hermetică nu e nicidecum apanajul „deconstructivist” al relativismului etico-axiologic „postmodern”. În fond, și morala creștină ierarhizează păcatele: capitale sau chiar impardonabile (precum acela „împotriva Duhului Sfînt”), dar și „veniale”, adică ușor de iertat. La fel, binele nu e nici garantat, nici compact sau indivizibil, căci Demonul îl poate simula (sau maimuțări), iar sufletul omului căzut e plin de porniri insidioase, de false virtuți și tactici de camuflaj ipocrit. Hagiografia ne arată figuri „exemplare”, dar abundă în povești edificatoare despre păcătoși pocăiți: Saul se schimbă în Pavel, Maria-Magdalena răscumpără ascetic o lungă carieră de prostituată, bogați nemilostivi devin campionii filantropiei, pe cînd nebunii întru Hristos desfid orice pre-catalogare etică, asumînd gesturi pasiv-agresive de răsturnare a „ordinii” morale: tîrîie, asemenea cutărui filozof cinic, cîini morți prin colbul străzilor, umblă despuiați precum gymnosofiștii, se travestesc sau dau buzna în baia femeilor (căci Dumnezeu e asexuat, asemenea ierarhiilor angelice), încalcă postul și multe alte năzbîtii, menite să dovedească libertatea omului, izgonit din rai pentru îndrăzneala de a cunoaște binele și răul, dar sortit „tot mai marii asemănări” cu Creatorul al cărui chip îl poartă. Tema „omului lui Dumnezeu” (adică a „sfîntului ascuns”) jalonează sursele patericale egiptene și siro-palestiniene, anticipînd psihologia abisală și situațiile dostoievskiene.

Dacă „noutățile” progresiste nu sînt chiar atît de „noi”, ce le diferențiază – totuși – de ethos-ul creștin „tradițional” și declarat anacronic? În cîteva cuvinte: lipsa Judecății și a Judecătorului.  Universul omului premodern includea – după cum am arătat succint – toate surprizele aferente transgresiunii și redempțiunii, într-o logică paradoxală, integrată sau subsumată teologiei apofatice. Ethos-ul postmodern menține această perspectivă, legată de amestecul indiscernabil dintre viciu și virtute în psihicul uman, dar elimină cenzura transcendentă: pătimim limitele noastre mortale, făcîndu-i să sufere pe alții și pe noi înșine, dar nu mai putem impune vreun criteriu de cristalină departajare între ce se cuvine și ce nu. Este aceasta o lume mai bună sau mai rea? Iată întrebarea la care, deja, ne refuzăm orice răspuns.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.