Recunoştinţa
Iată una dintre cele mai delectabile atitudini umane, mi se pare. Delectabilă nu pentru destinatar. Ci pentru cel care o resimte, fiind în stare să identifice darul care i s-a făcut, să-i răspundă. De asemenea, pentru cel care asistă la manifestarea ei. Am spus şi altădată: sînt teribil de emoţionată cînd, în faţa unei muzici mari, publicul izbucneşte în aplauze torenţiale, strigă dezlănţuit, cînd lasă în urmă orice rezervă pentru a se preda entuziasmului, recunoştinţei faţă de ceea ce a ascultat într-o adîncă linişte. Mi se pare atunci că reacţia frenetică a publicului e o parte importantă a evenimentului, că fără ea excelenţa acelui eveniment nu s-ar fi rotunjit. E unul dintre momentele cînd poţi „simţi“ recunoştinţa densă, pură, promptă.
Căci recunoştinţa e destul de rară. Şi e grea. Poţi să nu ai sensibilitate faţă de calitatea a ceea ce ai primit. Poţi să nu-i dai atenţie. Ori îl micşorezi, îl judeci la o măsură prea strîmtă faţă de substanţa lui. Te poţi simţi chiar stînjenit de binefacerea primită, împovărat de „obligaţia“ unui răspuns de care nu prea ai chef. Recunoştinţa îţi cere, în fond, strădania de a ieşi din tine, de a judeca, de a admira un altceva care te îmbogăţeşte. Există în recunoştinţă o putere expansivă. Şi adesea ne e greu să trecem dincolo de limitele noastre confortabile, să facem faţă expansiunii fiinţei noastre, cerute de recunoştinţă.
Pe urmă, recunoştinţa se bazează pe recunoaştere, pe cunoaştere. Nu poţi răspunde adecvat dacă nu eşti în stare să iei măsura darului, să-i înţelegi calitatea, nivelul, specificul, posibilităţile pe care el le poate stîrni în primitor. De pildă, cînd Horia Bernea configura Muzeul Ţăranului Român, ne întîlneam cu toţii, cei din preajma lui, în admiraţia faţă de ceea ce el crea, oferea. Era o bucurie să lucrezi acolo. Dar eu, personal, simţeam că admiraţia mea era adesea confuză, sub calitatea a ceea ce el căuta să exprime, că transpuneam într-un registru sec, banal poetica muzeală pe care o experimenta. De altfel, Horia Bernea era exigent în faţa admiraţiei. Îl iritau laudele neînţelegătoare, goale. Căuta să explice, să sugereze, să te facă să prinzi înţelesurile fine pe care le viza. Recunoştinţa de a lucra în atmosfera lui cerea efortul atenţiei, al priceperii.
În fond, recunoştinţa nu este decît expresia bună, potrivită, inventivă a unei cunoaşteri care te amplifică. Semnalezi celui care ţi-a oferit darul că ai prins ceva din calitatea lui aparte, că participi, că el lucrează în tine, rafinîndu-ţi gîndul şi modul de a fi.
*
Tema recunoştinţei-recunoaştere e de aceea esenţială în credinţă, în raportul omului cu misteriosul Interlocutor care vrea să-l atragă dincolo de stătătoarea finitudine a condiţiei noastre obişnuite. Maria Magdalena trebuie să treacă printr-un fulgurant moment de înţelegere pentru a-l descoperi în grădinar pe Învăţător. Cei doi ucenici pe drumul Emausului trebuie să treacă printr-un fulgurant moment de înţelegere pentru ca – la frîngerea pîinii – să-l descopere în călătorul străin pe Iisus. Christos le arată un chip nou, necunoscut, de neconceput în termeni strict umani: chipul înviat, pe care omul, pe urmele Lui, îl poate asimila. Dar e nevoie de acel moment transformator care declanşează un drum al cunoaşterii. În noaptea Naşterii, cît de puţini, cît de discreţi, cît de singuratici sînt cei care recunosc calitatea Pruncului: cîţiva păstori şi trei regi-magi în jurul unei peşteri ori al unui staul, la marginea spaţiului comunitar, în centrul ascuns al lumii. Contrastul e puternic între mulţimile angelice, fremătătoare de cunoaştere exultantă şi puţinătatea participanţilor tereştri!
În fond, una dintre imaginile cele mai potrivite ale divinului este, în toate religiile, cea a străinului. Cînd divinul se manifestă în lume, el e perceput ca străin, străinul absolut. Nu încape în nici una dintre rubricile lumii. Nu are loc în vasta ei mărginire. Ruptura de nivel pe care o poartă în sine rămîne ireductibilă. El e de cunoscut, de recunoscut într-o alteritate care se oferă participării. Şi, în genere, felul în care îi răspundem e insuficient, inadecvat, nu face faţă noutăţii lui. „Întru ale sale a venit şi ale sale nu l au cunoscut.“ Omul are paradoxala condiţie de a fi legat intim de acest Străin. Şi i se cere o cunoaştere dificilă, plină de risc şi de speranţă, de-a lungul căreia poate deveni din ce în ce mai străin faţă de propriile trăsături stătătoare. Poate deveni mai lucid, mai cuprinzător, mai capabil de recunoştinţă. În asta constă, potrivit tradiţiilor spirituale, menirea, încercarea, încumetarea omului: în capacitatea recunoaşterii participative, a recunoştinţei.
Potrivit Coranului (XXXIII, 72), Dumnezeu declară: „Noi am înfăţişat cerurilor, pămîntului şi munţilor responsabilitatea credinţei, însă ei n-au primit-o, fiind cuprinşi de groază. Numai omul a luat asupra lui această povară, însă el este nedrept şi neştiutor“ (am redat, puţin modificată, traducerea lui George Grigore). Entităţile cosmice sînt în stare să recunoască străinătatea divinului. Recunosc fără greş în El acea majestate faţă de care finitudinea lor este nimic. Dar e o recunoaştere „negativă“, de separaţie. Dau înapoi, terifiate, în faţa unui infinit de care nu sînt în stare, care cere creşterea fără capăt a cunoaşterii. Omul – fiinţă dinamică, înzestrată cu posibilitatea transformării verticale – îşi ia riscul legămîntului cu Străinul. Îl ia din ignoranţă, din lipsă de responsabilitate? Din secreta încredere că există afinitate între el şi Străin? Din sensibilitate faţă de vocea străină care-l cheamă? Oricum, el e fiinţa unei cunoaşteri dificile, patetice, riscante, dar capabilă de mişcarea în care îl atrage divinul.
Omul religios ştie, de altfel, cît de rare sînt momentele cînd îl recunoaşte pe Străin, momente care se năpustesc transformator asupra lui. Dar poate reflecta la calitatea acestei cunoaşteri, o poate aştepta, pregăti. Se poate menţine în orizontul ei, se poate lăsa lucrat de străina Prezenţă care i se adresează. De asemenea, poate întrezări ceva din lumina Prezenţei oglindită pe chipul celor care au recunoscut-o.
La Florenţa, în Sala Crinilor din Palazzo Vecchio, se află un asemenea chip, sculptat de Benedetto da Maiano. E un Sfînt Ioan Botezătorul adolescentin, cu o prospeţime de floare, muiat în graţie, pe care veşmîntul aspru din păr de cămilă pare ciudat, nepotrivit. Priveşte cu o fermecată uimire undeva departe. E o privire prea intensă, prea extatică pentru a se pune pe lucrurile acestei lumi. Nu e o privire vagă, pierdută, difuză. E în acelaşi timp ieşită din sine şi concentrată. Ioan vede pe cineva în faţa lui, vede invizibilul Celui întrupat. Îl recunoaşte. „A doua zi a văzut Ioan pe Iisus venind către el…“ (Ioan 1, 29). Tinereţea plină de graţie a lui Ioan reflectă noutatea Celui pe care îl priveşte. În acel Ioan al lui Benedetto da Maiano avem imaginea recunoaşterii-recunoştinţă.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.