Recunoaștere și recunoștință

22 ianuarie 2019   DIN POLUL PLUS

Dintre limbile romanice moderne, limba română a rafinat lingvistic jocul de sem­nificații recunoaștere – re­cunoștință. Avînd nu numai rădăcina comună, ci și construcția prin prefixare comună, cuplul de semnificații se distinge prin sufix, indicînd parcă o dinamică ce urcă de la recunoaștere la recunoștință. Limba franceză păs­trează cele două semnificații în aceeași formă lingvistică, reconnaissance, iar alte limbi folosesc sinonimul provenit din verbul a mulțumi. În limba română astfel putem în­țelege că recunoștința presupune procesul de recunoaștere. Este interesant de observat că această dinamică semantică o reproduce aidoma pe cea spirituală din narațiunea evanghelică despre cei zece leproși.

Fragmentul din Evanghelia după Luca (17, 11-19) formează pericopa duminicii a 28-a după Rusalii, în luna ianuarie, fiind socotită deci dintre fragmentele cele mai reprezentative ale Învățăturii evanghelice: zece leproși îi cer din depărtare lui Iisus să-i miluiască și primesc răspunsul Lui de a se arăta preoților, referință implicită la prescripția ritualică de a se supune reintegrării în comunitate printr-o constatare de către un preot a vindecării (numită ritualic curățire) de lepră. Mergînd pe drum spre preoți, leproșii se vindecă, dar numai unul dintre ei se întoarce, dînd slavă lui Dumnezeu și cade cu fața la picioarele lui Iisus, mulțumind. Și Iisus le atrage atenția apostolilor: „Oare nu zece s-au curăţit? Dar cei nouă unde sînt? Nu s-a găsit să se întoarcă să dea slavă lui Dumnezeu decît numai acesta, care este de alt neam (textual alogen)?“

Altfel spus, Iisus constată cu amărăciune nerecunoștința. Este vorba însă, în cazul acesta, doar de o simplă ingratitudine? Fragmentul este un exemplu de concizie retorică, care exploatează încărcătura simbolică a referințelor implicite pentru un cunoscător al Scripturilor. În primul rînd, lepra este o boală a cărei trăsătură principală nu este durerea fizică, ci suferința morală datorată aspectului exterior și excomunicării. Cartea Leviticului (cap. 13-14) prevede expres că cei atinși de lepră trebuie să părăsească tabăra și nu pot reveni eventual decît după ce preoții constată vindecarea. Leprosul este scos din comunitate, formînd o comunitate de paria cu ceilalți leproși. O miraculoasă vindecare trebuie omologată de preoți pentru a-l reintegra în poporul lui Dumnezeu.

Șapte leproși individualizați din Vechiul Testament ne indică originea divină a leprei și funcția ei de semn al prezenței/absenței lui Dumnezeu. Astfel, sînt atinși de lepră pe rînd: Moise, cînd se codește să meargă la Faraon cu mesajul din partea lui Iahve (al doilea semn este mîna acoperită de lepră după ce a fost băgată în sîn, vindecată miraculos la a doua scoatere din sîn); Miriam, sora lui Moise, cînd pretinde că poate comunica cu Iahve la fel ca Moise (este scoasă din tabără acoperită de lepră timp de șapte zile); Iov, cînd îngăduie Dumnezeu să fie pus la încercare; regele Ozia, cînd tămîiază altarul tămîierii în pofida interdicției ritualice pe care i-o reamintește preotul Azaria, slujitorul lui Elisei, Ghehazi, cînd în locul proorocului se lăcomește să ia răsplata oferită de Neeman. Un caz aparte îl reprezintă Neeman, care beneficiază de vindecare prin ascultarea sa față de indicația transmisă de un profet necunoscut lui (Elisei) prin slujitori și slujnice. Din aceste exemple extragem natura ambivalentă a leprei. Ea este semn al alegerii sau pedeapsei. Ea apare fie pentru a dezvălui și întări credința (Moise, Iov, Neeman), fie pentru a marca impostura în cele sfinte (Miriam, Ozia, Ghehazi). A șaptea ocurență este poporul ales, chemat de Moise să împlinească poruncile Domnului, iar dacă le împlinește este răsplătit cu binecuvîntări, iar dacă nu, este amenințat cu pedepse, dintre care și lepra Egiptului (Deuteronom 28, 27).

Citită în această cheie veterotestamentară, lepra este o boală epifanică, ce dezvăluie prezența nevăzută sau acțiunea nebănuită a lui Dumnezeu. La întrebarea lui Ioan Botezătorul, transmisă prin doi dintre ucenicii lui: „Tu eşti Cel ce va să vină sau să aşteptăm pe altul?“, Iisus răspunde printr-o enumerare de semne mesianice: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce aţi văzut şi cele ce aţi auzit: orbii văd, şchiopii umblă, leproşii se curăţesc, surzii aud, morţii înviază şi săracilor li se binevesteşte“ (Luca 7, 19-22).

Ce se întîmplă exact în pericopa celor zece leproși? Mergînd spre Ierusalim, Iisus trece, la frontiera dintre Galileea și Samaria, printr-un sat, la marginea căruia locuia o mică colectivitate de zece leproși. Aceștia Îl abordează de la distanță după prescripția ritualică, anunțîndu-se cu glas mare, dar în loc să-și proclame doar necurăția, așa cum prevedea legea lui Moise, ei îi cer lui Iisus să-i miluiască. Felul în care i se adresează însă denotă o ezitare: au auzit de Iisus din Nazaret, prin zvonurile care circulă, dar nu știu exact despre cine este vorba. Evanghelistul Luca ne semnalează această ezitare introducînd un termen grecesc care apare numai la el. În timp ce ceilalți evangheliști alternează apelațiunile între ­rabbi, rabbuni (transliterări din aramaică), didaskale (în sens propriu: învățătorule) și mai ales kyrie (kyrios = stăpîn, domn, este un apelativ al lui Iahve în Septuaginta), numai Luca folosește în cîteva ocazii vocativul epistata, care este fie o traducere literală a lui rabbi (= mai-marele, cel care este pus peste ceilalți, ca și latinescul magistros), fie un sinonim mai slab, mai neutru, mai vag al lui kyrios. Celelalte ocurențe ale lui epistata sînt adresări ale apostolilor Petru și Ioan, deci conțin o anumită familiaritate, ceea ce este mai greu de presupus în cazul leproșilor, cu excepția cazului în care admitem familiaritatea leprosului cu divinitatea, avînd în vedere tipologia bolii. O altă posibilă conotație este tocmai încertitudinea în care se află leproșii, pe care ne-o indică evanghelistul evitînd utilizarea lui kyrios. De asemenea, ceea ce cer leproșii rămîne incert: cer ei mila unui om puternic care dispune de resurse materiale, a unui învățător care dispune de autoritate? Sau cer ceea ce nu se poate cere decît de la Dumnezeu, o vindecare miraculoasă? Cînd generalul sirian Neeman este instruit de către slujnica nevestei sale că ar putea găsi vindecare la un prooroc din Samaria, el se duce cu scrisoare din partea regelui Siriei în care i se cere regelui lui Israel să-l curețe de lepră, la care acesta răspunde speriat: „Au doară eu sînt Dumnezeu, ca să omor şi să fac viu, de trimite el la mine, ca să vindec pe acest om de lepră?“. Cît de prezent este cazul lui Neeman Sirianul în mintea celor care ascultă acest fragment din Luca? Cît de verosimil este ca Iisus să se fi gîndit la el? Răspunsul ni-l dă tot Luca, deja în capitolul 4 al Evangheliei, cînd Iisus spune că nici un prooroc nu este bine primit în patria sa, iar în versul 27 își precizează gîndul: „Şi mulţi leproşi erau în Israel în zilele proorocului Elisei, dar nici unul dintre ei nu s-a curăţat, decît Neeman Sirianul.“ Leproșii nu sînt neapărat oameni simpli, ci mai degrabă oameni care suferă că și-au pierdut statutul social prin această boală. În Evangheliile de la Matei și Marcu se menționează că Iisus a cinat la fariseul Simon Leprosul. Astfel, leproșii de la frontiera Samariei înțeleg imediat referința ritualică a lui Iisus: „Și li se întîmplă ca, mergînd, să se curețe.“ Dar ce face cel care se întoarce la Iisus în momentul în care realizează vindecarea: slăvindu-L pe Dumnezeu, cade cu fața la picioarele lui Iisus, adică recunoaște în Iisus agentul divin al vindecării și se comportă nu ca în fața unui epistates, ci ca în fața lui Kyrios, cade cu fața la pămînt neîndrăznind să privească. Recunoașterea mesianității lui Iisus introduce și face posibilă recunoștința. Ceilalți nouă sînt astfel nu numai nerecunoscători, ci mai ales necunoscători ai Scripturilor. Deși beneficiază de aceeași vindecare, aceasta nu le aduce și un beneficiu spiritual. Deși s-au vindecat, nu s-au mîntuit, nu au înțeles nimic din ceea ce li s-a întîmplat. Adresarea finală a lui Iisus către al zecelea lepros, „Credința ta te-a mîntuit“, este o referință de data aceasta la adevărul Scripturilor. Credința permite asamblarea corectă a referințelor scripturistice, astfel încît să iasă la iveală portretul lui Mesia. 

Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române.

Mai multe