Reader’s Digest, în veacul al XIII-lea

Blamat de raționalismul Luminilor și doar parțial reabilitat de neogotica sensibilitate romantică, Evul Mediu ne e mereu mai cunoscut prin marile sinteze de istorie a mentalităților (în secolul 20) și datorită erudiției contemporane, tot mai mult capabilă să ne dovedească natura sa „normală”: societățile vîrstei de mijloc nu erau „obscurantiste” și „teocratice”. Erau societăți umane care salvau patrimoniul Europei după valul migrațiilor barbare și prăbușirea Imperiului Roman de Apus. O dovadă indirectă e chiar faptul că nu vorbim despre un Ev Mediu bizantin (ci doar de o etapă romano-bizantină). Oricum, din Evul acesta „întunecat” ne-au venit bazele științelor tari și ale umanioarelor (moștenite filtrat din Antichitate), adică tot patrimoniul intelectual pe care avea să prospere, cu uluitoare recuperări și invenții, Renașterea nu degeaba născută în Italia. De aceea, „Biblioteca medievală“ de la Editura Polirom – cu ediții bilingve, atent îngrijite critic și dotate cu studii introductive menite să restituie contextul marilor texte – reprezintă un cadou pentru cultura română: nu vorbim despre cărți pentru „specialiștii” din zona filologiei, istoriei sau a filosofiei, ci despre „cărămizi” amplasate la temelia proceselor mentale din spatele exploziilor moderne. 

O asemenea probă de actualitate „retroactivă” (care n-are de ce să alimenteze vreun protocronism medieval) este și recentul volum anonim Autoritățile lui Aristotel (Polirom, 2023, 544 p., cu studiul introductiv, traducerea și comentariile lui Vlad Ilie). El ne pune în față o mostră de Reader’s Digest din secolul al XIII-lea. Ca și azi, proletariatul intelectual al epocii (format cu precădere din călugării itineranți ai Ordinelor predicatoriale) nu avea loc de mari biblioteci castelane și nici timpul de a inspecta exhaustiv operele complete ale autorilor canonici. Acestor oameni sărăcuți, grăbiți, dar dornici de cunoaștere la surse li se ofereau antologiile – sau pe latinește „florilegiile” – care au rămas pînă azi aliații călătorilor, ai elevilor și diletanților superiori. În cazul nostru, colecția conține sentințe atribuite Stagiritului – marele Manitu al întreprinderii scolastice –, dar și fraze-cheie luate din alte scrieri faimoase, de la Empedocle și Seneca pînă la Platon și Boethius. Numai o tabletă Kindle le lipsea acelor misionari pan-europeni, cu desaga mereu plină de firimituri de la banchetul gîndirii înalte. 

E ciudat să-ți imaginezi vremea cînd oamenii Bisericii erau chiar cultivați, pentru că n-ar fi avut altfel loc în rîndurile (totuși, privilegiate) ale clerului secular sau monahal. Vremea cînd pildele din Evanghelii erau explicate și cu ajutorul unor enunțuri din Respingerile sofistice, așa cum epistolele pauline erau tălmăcite prin citate din Despre suflet, în vreme ce ascultătorii neatenți erau amenințați (de la Metamorfozele ovidiene citire) că riscă să capete urechi de măgar, precum regele Midas. De fapt, în lumea încă vrăjită, cronologia era un aspect minor: erai contemporan cu toate marile spirite și te adăpai dintr-o fîntînă universală a cunoașterii. Tot ce conta era să nu ratezi legătura dintre ce știi ca adevărat și ce faci cu adevărat, spre mîntuirea propriului suflet.  

Autoritățile lui Aristotel – un bestseller durabil – au irigat secole de-a rîndul scrierile unor figuri importante (Dante, Petrarca, Meister Eckhart etc.), ceea ce arată că vulgarizarea filozofiei „păgîne” a pătruns adînc, într-o notă adesea vesel-goliardică, în vîna Europei pe deplin încreștinate și că funcția propedeutică a antologiei a fost mereu activă în sistemul școlar occidental. O singură hibă are acest gen „rezumativ”, și anume neglijența atribuirilor, sporită în scriptorii și accentuată prin însăși difuzarea (niciodată controlată) a exemplarelor copiate. Cum ponegriții medievali se socoteau pitici urcați pe umerii unor predecesori uriași, argumentul de autoritate ținea cel mai adesea loc de conștiință critică: era îndeajuns ca tradiția să consacre o spusă pentru ca ea să fie transmisă ad litteram, fără o examinare riguroasă. Așa se explică și gloria pseudo-epigrafelor, texte scrise de un autor smerit, care cade în paradoxala vanitate de a pune pe coperta producției sale un nume din panteonul intelectual al strămoșilor exemplari. Dacă tot vorbim despre autorități greu discutabile, vă invit așadar să descoperiți personal noua apariție din colecția editurii ieșene, impecabil coordonată de Alexander Baumgarten.