Rătăcirea sinelui
Chiar depășit de primul monoteism (cel mozaic, prelungit în iudaismul contemporan), creștinismul e o religie foarte veche: nu demult a împlinit două milenii. Vechimea lui se lovește de ideologia prezenteistă a postmodernității, în care o carte e veche dacă a împlinit doi ani… Ni se spune că acum e acum, cu urmarea că facem din trecut tabula rasa și nu ne mai preocupăm de viitor, care pare lipsit de sens, plin de crize oribile, angoasant… În acest tablou cultural, reinventarea creativă a faptului creștin devine cumva obligatorie și oarecum imposibilă. Mai cu seamă că acele două milenii nu l-au lăsat nicicînd să se odihnească într-o formă stabilă. Există o imensă diferență între creștinismul persecuțiilor și cel post-constantinian. Ca și între Orient și Occident. Diferitele renașteri (de la cea bizantină, a Paleologilor, pînă la cea italiană, trecînd prin revival-ul franciscan, care și-a propus, fără să izbutească, amînarea Reformei), Biserica lui Hristos a fost mereu zguduită de schisme, erezii, mișcări eshatologice, spiritualități radicale, ciocniri cu puterea politică, instrumentalizări imperiale și decadențe morale primejdioase. În modernitate, ea a intrat în era raționalismului hermeneutic, a istoricismului și a curentelor relativist-demitologizante, care s-au conjugat mai recent cu completa colonizare a spațiului teologic, asaltat de secularism, comparatism, dar și de semifuziunea cu vocabularul științelor umane, de la antropologia culturală și psihanaliză pînă la sociologia religiei și geopolitică.
Dacă iei în calcul – oricît de sumar – impactul atîtor transformări, șocuri și presiuni mundane, înțelegi că imaginea unui creștinism peren, static, inoxidabil față de rugina corodării sale istorice, nu e decît o fraudă pioasă. Doar temelia textului sacru, definitivat canonic abia în secolul IV, rămîne cumva referențială în toată această mare agitată de evenimente, interpretări, definiții și percepții în continuă dinamică destabilizatoare. Fiecare secol, popor și loc unde mesajul lui Hristos a început să lucreze și-a construit propriul creștinism, acționînd diferit în numele aceluiași Dumnezeu, modelînd divergent aceleași imperative decalogice și producînd o pluralitate deconcertantă de grile teologice vag subsumate aceleiași Tradiții. Desigur, fiecare Biserică – înarmată cu proclamarea de principiu a monopolului său asupra Adevărului revelat – și-a salvat, pe cale ierarhică sau prin orice altă sursă de autoritate acceptată, unitatea dogmatică, de cult și de jurisdicție. Din interiorul celor trei mari ramuri confesionale – ortodoxia, catolicismul și protestantismul –, ca și din interiorul corpurilor ecleziale naționale, acțiunea dizolvantă a temporalității e cert atenuată, așa cum icoana colectivă a predaniei pare încă lizibilă. Asta nu face forțele modernității antropocentrice, nihiliste și agnostice mai puțin redutabile, căci ele au provocat revoluții politico-sociale și mutații intelectuale reflectate în experimente de scară uriașă, lăsînd democrației un infim teritoriu-tampon, între nazism și comunism (pentru secolul 20) și între populism și anarhie (în veacul abia început).
Toate aceste experiențe au marcat omul și societățile în profunzime. Numeroși sînt cei care, de pildă, influențați de socialismele și umanismele veacului al XIX-lea, nu mai pot gîndi (și „tolera”) faptul creștin decît în termenii carității, filantropiei și pasivității apolitice de ghetou. Vrem, nu vrem, reducem religia noastră la celălalt și la binele comun, uitînd latura paradoxal „egoistă” a propriei mîntuiri. Nu doar că ne substituim lui Dumnezeu prin mania etichetărilor și a judecăților sumare la adresa celorlalți, dar neglijăm adevărul central al revelației: dacă îl urmez pe Hristos, o fac în nădejdea că El mă va mîntui pe mine, insul irepetabil aruncat în acest timp și loc al vieții ca mister al libertății. Firește, Biserica se roagă atît pentru comunitate („mîntuiește, Doamne, poporul Tău!”), cît și (în cheie filocalică) pentru izbăvirea individuală. Între cele două registre s-a căscat însă hăul unei disjuncții colosale.
Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.