Răsăritul amînat

Am căutat să-mi analizez obstinaţia de a încuraja "binele comun". Ea nu porneşte dintr-o datorie profesională (de vreme ce nu sînt preot). Nici dintr-un interes material, dat fiind că pledoaria mea e strict "gratuită". Mi-e greu să văd într-o asemenea pornire doar supravieţuirea "intelectualului", care visează o tribună de unde să le spună "maselor" ce, cum şi cînd să îndeplinească. Tot aşa, nu i-aş stabili originea într-o vocaţie filantropică, întrucît iubirea mea de semeni se limitează, prea omeneşte, la cei pe care-i cunosc şi îi prefer: nu mă pot lăuda cu intensitatea caritativă a celor duhovniceşte remarcabili, care compătimesc întreaga lume, participă pe viu la drama umanului sau izbutesc măcar să se roage pentru necunoscuţi. Poţi propovădui un model cu ameţeala superiorităţii morale: departe de mine. O poţi face din fanatism. Greşit, căci nu am o cauză unică, obsedantă, pe care să o urmăresc împotriva tuturor celorlalţi. Dimpotrivă, pe măsură ce vîrsta mă atinge, înţeleg mai deschis pluralitatea opiniilor, diversitatea convingerilor şi spaţiul interpretărilor, dar şi propriile mărginiri, fie în cunoaştere, fie în fugitivul domeniu al virtuţii. Şi atunci, să admit că-mi lipseşte un răspuns cît de cît justificator pentru fidelitatea arătată faţă de noţiunea "binelui comun"? Nu-i chiar aşa. Fireşte că nu m-am născut cu această idee în minte. Am preluat-o din Italia catolică, unde am trăit cîţiva ani. La Roma, ochii mei au văzut mai puţin "Occidentul" consumerist, cît o societate modelată etic şi spiritual de forţa Evangheliei. Nu funcţionam acolo doar ca diplomat. Eram de asemenea, sau speram să fiu, ortodox. Nutream chiar superbia moştenirii "bizantine", un tezaur nepervertit prin compromisul aristotelic al scolasticii. Mă uitam cu o îngîmfare obtuză la "papistaşii" aceştia decăzuţi în trivialitatea sociologică a modernismului la început repudiat, dar exaltat apoi ca refugiu, de parcă secularizarea comunitar-civică a credinţei ar fi rămas unica "scîndură de salvare" a Bisericii lui Hristos. După ce şocul aculturaţiei interconfesionale s-a transformat în acomodare cordială, mi-am schimbat optica. Mi-am adus aminte, de pildă, că omul se cunoaşte după roade şi că, fără fapte, credinţa este "moartă". Or (mai înainte) dispreţuiţii "papistaşi" îmi arătau de fapt ceva nemaivăzut: zîmbetul fericit al celor ce se simt bine laolaltă. Disponibilitatea şi naturaleţea solidarităţii zilnice. Seriozitatea de a te implica pozitiv, ajutător şi fără pretenţii de recunoştinţă, în soarta celui de lîngă tine, care are mereu nevoie de ceva şi aşteaptă un semn, fie că-l sprijini cu bunuri trebuitoare, fie că-l vizitezi, ca să nu se mai simtă singur. Mişcîndu-mă printre locuitorii acelei peninsule bogate în monumente şi sfinţi, am descoperit geniul convieţuirii, dar mai ales diferenţa dintre a face cît de puţin pentru aproapele tău şi a nu face nimic. Vedeam cum italienii aceştia vulcanic-meridionali au interiorizat revelaţia, cu tot cu poruncile sale. "Strămoşii noştri de astăzi" se ciondăneau uneori, însă era de ajuns să-i vezi cu cîtă răbdare se tolerează reciproc în absurdul lor trafic, pentru a înţelege că, la Roma, creştinismul circulă pe stradă. Ca să nu mai vorbesc despre bisericile pline, chiar dacă "stratificate" social (cu parohiile periferice, mult diferite de burghezia celor centrale, unde missa prilejuieşte, alături de împărţirea ostiei, somptuoase defilări de vizoane). Noi ignorăm practic această stare (nu mă refer la vizoane, desigur, ci la jubilaţia "binelui comun"). Trei sferturi din energia societăţii în care ne-a fost dat să vieţuim se cheltuieşte pe polemici, înjurături, calomnii, bîrfe, nimicuri "senzaţionale" şi "poliţe" plătite setos. Grija pentru aparenţă (în descendenţa funestelor "forme fără fond") nu e depăşită decît de patima acumulării, iar de "salvat", ne salvăm cu precădere "imaginea". Aşa că nu mai e nevoie să ne înfricoşăm de pedepsele iadului, pentru că iadul e ceea ce am făcut din vieţile noastre, combinînd ingenios rămăşiţele comunismului cu parodia unui Răsărit amînat.