Rană şi trup

11 mai 2006   DIN POLUL PLUS

În Duminica Tomii, la schitul Darvari, din inima Bucureştiului, am ascultat predica unui părinte străin de pomenita comunitate monahală: cuvintele sale au fost atît de sincer şi abil rostite încît mi-au redat bucuria condiţiei de laic. E grozav să-ţi regăseşti apartenenţa la Trupul lui Hristos nu doar prin participarea la misterul liturgic şi arhaica lui sinestezie, ci şi prin întîlnirea cu figura elocventă a unui păstor priceput. Nu ştiu care să fie numele acelui oaspete. M-a cucerit prin aptitudinea vorbirii libere (căci avea, aşternută pe tetrapod, cel mult o notiţă cu ideile călăuzitoare). Mi-au plăcut, la sfîrşitul fiecărei perioade retorice, intonaţiile acute, amintind o maşină bună, care atacă virajele. Părintele necunoscut mie (însă intim cu Dumnezeu) a ţinut să demonteze clişeul acelui "Toma Necredinciosul", care ne procură îndeobşte meschina satisfacţie de a ne legitima dubiile prin culpabilizarea unuia dintre Apostoli. Reabilitarea ucenicului sceptic, a cărui minte tulburată de îndoială şi-a regăsit pacea prin umilitoarea lecţie a simţurilor, ne recomanda nouă, martori increduli ai Învierii, cea mai sigură metodă de îmbisericire: aceea care, "punînd degetul pe rană", vindecă maladia "principiilor" şi a "făgăduinţelor" paralele cu propria viaţă. Nimic nou sub Soarele Dreptăţii... Biserica, nebiruită de două milenii, a supravieţuit oricăror vicisitudini prin acumularea unor asemenea smerite performanţe. Îmi imaginez cetăţile Asiei Mici în epoca romano-bizantină. Aud predicile nenumăraţilor Hrisostomi anonimi, care au tălmăcit episodul îndoielii lui Toma, de la Antiohia Siriei pînă la Nisibe şi Ghandisapur şi de la Alexandria Egiptului pînă la Roma cea udată cu sîngele martirilor. Mi se va aminti, cu temei, că iconografia şi omiletica erau "şcolile" acelor epoci majoritar analfabete: Biblia pauperum. Că, în afara hipodromului şi a circului, oamenii - laolaltă pioşi - frecventau spaţiul sacru şi cu plăcerea de a petrece altfel, adică duhovniceşte: a te duce la slujbă îţi permitea să-ţi reconfirmi demnitatea socială, dar te şi scotea de sub presiunea cotidianului ca pătimire. Împărtăşirea cu dumnezeieştile taine răscumpăra plictisul, apăsarea trudei zilnice şi, poate, asediul neputinţelor corporale, pe care nici o medicină omenească nu reuşea să le aline. Recitiţi-i (sau doar descoperiţi-i) pe marii asceţi ai Răsăritului, de la Efrem Sirul, pînă la Simeon Noul Teolog şi de la Macarie Egipteanul, pînă la Ioan Scărarul. Vă aşteptaţi, cu precădere, la anateme şi viziuni infernale. Veţi descoperi în confesiunea lor fagurii unei senzualităţi spirituale ce tinde spre extazul contopirii. Dorită cu adevărat, apropierea de Dumnezeu e incadescentă, luminoasă ca o explozie de împlinire şi obscură ca o noapte de iubire paroxistică. Imageria acestor experienţe este firesc - adică inevitabil - erotică. Pe o asemenea pistă, două ar putea fi concluziile eronate: prima, în linia parşivă a tînărului Cioran, gelos (cum ne amintim) pe absoluta devoţiune a sfintelor faţă de Mirele lor celest. Nihilistul ar fi vrut să fie şi el adorat cu o asemenea iubire nebună. Ei bine, nu primeşte nimeni decît ce dăruieşte! A doua greşeală posibilă e aceea de a echivala climaxul împreunării divine cu permisivitatea vremurilor noastre (anything goes). Plăcerea e ţinta, însă natura ei nu e doar senzuală, aşa cum bănuieşte mintea noastră, captivă în ideologia hedonismului. În primul caz, pretindem o intensitate de care nu ne învrednicim. În cel de-al doilea, confundăm mijloacele şi scopurile. Atingem astfel, precum Apostolul Toma, "rana" antropologiei ortodoxe: nici desfrîu gnostic, nici dolorism sau angelism împănate cu blesteme la adresa simţurilor. Hristos este Dumnezeul întrupat. Murim trupului, pătimindu-i în propria carne agonia. Înviem cu trupul. Dorim să-i revedem trupeşte pe cei plecaţi la Domnul. Ne împărtăşim cu Euharistia care, asemenea Trupului Său înviat, e materie transfigurată. Sîntem mădulare ale Trupului mistic, şi fiecare dintre noi contează în economia soteriologică a organismului eclezial. Marele îndemn al creştinismului: iubeşte trupul, dar ajută-l dinăuntrul lui să nu moară...

Mai multe