Profeții, fizica & Dumnezeu

16 iunie 2011   DIN POLUL PLUS

Filozofia a murit, ba nu – e moartă! –, trăiască fizica! Prezicătorii acestei constatări sînt doi fizicieni celebri care împreună – asemeni odată lui Nietzsche –, privind spre cerul înstelat trag concluzia, nu mai puţin flamboiantă decît predecesoarea ei („Dumnezeu a murit.“) că vremea problemelor a trecut. Tot ceea ce contează acum este cunoaşterea. Stephan Hawking & Leonard Mlodinov – căci despre ei este vorba – au lansat împreună, în 2010, o carte de dimensiunea unei provocări. The Grand Design (Bantam Books, New York, 2010) este felul celor doi de a disloca puţin liniştea în care s-a instalat lumea contemporană. Este mănuşa de fier, teutonic forjată în focul argumentelor, aruncată ştiinţelor umaniste. În spaţiul dezbaterii autohtone au fost preluate doar afirmaţiile spectaculare, temele periferice, deloc de neglijat, dar care ascund în spatele lor milenii de reflecţie greu de elucidat în cîteva rînduri. Necesitatea existenţei lui Dumnezeu şi speranţa unei vieţi dincolo de graniţele morţii sînt teme vaste, imposibil de tratat în maniera unei ştiri efemere.  Bunăoară Hawking & Mlodinov sesizează corect o problemă epistemologică mai veche. Fiinţa umană este prin natura sa curioasă – fapt consemnat încă din primul capitol al Metafizicii lui Aristotel –, întrebîndu-se şi căutînd răspunsuri la ceea ce o miră. Doar că vastitatea spaţiului în care trăieşte şi întrebările ce umplu acest abis nu sînt pe măsura răspunsurilor obţinute.  Cum să înţelegem lumea în care trăim?, Care este natura realităţii?, De unde venim? sau Are nevoie Universul de un Creator? – toate aceste întrebări trimit, în genere, către frămîntările filozofiei.  

Însă filozofiei i s-a constatat – prematur – decesul!? Şi cauza acestei morţi este pusă pe seama incapacităţii filozofiei de a ţine pasul cu ştiinţele, cu ultimele descoperiri şi dezvoltări ale acestora – în special cu fizica. Realitatea zugrăvită astăzi prin lentila unor teorii diferă enorm de realitatea zugrăvită acum douăzeci de ani prin teoriile acelor vremuri. Într-un fel se vedea cerul lui Arhimede şi în cu totul alt fel se vedea cerul lui Kopernic sau Galilei. Prin urmare, Marele model este o încercare de a răspunde – prin intermediul ultimelor descoperiri teoretice fizico-matematice – la probleme vechi de cînd lumea. Acest melanj teoretic este capabil să ne ofere o nouă viziune, mult mai coerentă, a Universului în care trăim, o viziune mult diferită faţă de harta tradiţională în care a fost zugrăvită realitatea pînă acum. Albert Einstein, alături de alţi fizicieni, a încercat să dezvolte – la un moment dat – o teorie a cîmpurilor existente în Univers, care să ţină cont de cele patru forţe guvernatoare ale lumii fizice, o teorie a cîmpurilor unificate care să explice totul.  

Hawking&Mlodinov propun, la rîndul lor, o teorie –  mai curînd o familie de teorii, de tipul „cheii franceze“ –  care, plimbată peste tot în Univers, este capabilă să dea explicaţii eficiente despre orice. Această familie de teorii poartă numele de teoria-M şi ar putea constitui – din punctul lor de vedere – Gralul ştiinţei.  

Prin urmare, modul în care umanitatea se raportează la Universul din care face parte s-ar putea schimba radical. Această lentilă complexă oferă minţii noastre posibilităţi cu totul neaşteptate care ne aşază în perspectivă noi frontiere. Interstiţiile la care pînă mai ieri ştiinţa privea neputincioasă, alimentînd discursul celor care nu au crezut niciodată în puterea microscopului, acum se lasă cartografiate pînă în cele mai mici detalii. Legile fizicii acoperă cu succes spaţii incomensurabile şi, cum era şi firesc, pentru o minte înclinată spre argumentul raţional mai degrabă decît spre confortul credinţei, Dumnezeu poate fi evacuat cu succes din propria creaţie.  

Ştiinţa are metodă: experiment, observaţie, concluzie. Pe baza metodei, ştiinţa desluşeşte legea din lucruri. Cu cît necunoscutul se destramă mai mult sub simplitatea de monolit a legilor fizicii, cu atît mai satisfăcut se declară omul de ştiinţă. Cunoscîndu-i principiul, îi cunoaşte esenţa.  Numai că pretenţia fizicii asupra filozofiei – şi de ce nu, asupra teologiei – a devenit categorică mult prea devreme. Într-o reflecţie cu privire la natura relaţiei dintre întrebare şi răspuns, Alexandru Dragomir („Întrebare şi răspuns“, în Crase banalităţi metafizice, Humanitas, 2004) distingea foarte clar între două tipuri de întrebări ce împart cîmpul cunoaşterii în: probleme şi cunoştinţe. Relevanţa acestui intermezzo este de a demonstra, pe cît e cu putinţă, că filozofia nu poate şi nu are de ce să tragă concluzii în dreptul ştiinţelor tari, tot aşa cum nici ştiinţele n-ar trebui încurajate să tragă ferm obloanele către orizontul metafizicii. 

Bunăoară, cunoştinţele şi problemele fac priză în mod diferit pe realitate. În timp ce cunoştinţele se adresează mai curînd ştiinţelor, problemele sînt apanajul filozofiei.  

În ştiinţă întrebarea are preeminenţă pînă în momentul obţinerii unui răspuns. Apoi ea cade în umbra răspunsului, dispare, se clasează, se dizolvă în magma răspunsului, care rămîne şi se adună altor răspunsuri asemeni lui.  Orice ştiinţă este alcătuită dintr-un depozit de răspunsuri şi dintr-un set de întrebări care urmează – prin rezolvare – să sporească acest depozit.  În filozofie însă există o imensă disproporţie între răspuns şi întrebare. Oricîte răspunsuri primeşte o problemă, oricîte abordări şi ocolişuri sînt date unei chestiuni, întrebarea supravieţuieşte de fiecare dată, fiindcă nici un răspuns nu satisface definitv şi plenar cîmpul problemei. Am putea spune chiar că fiecare explicatio întăreşte şi transformă întrebarea în ceva şi mai puternic semantic.  

De aceea, istoria filozofiei este istoria întrebărilor care revin şi a răspunsurilor care trec.  

Ce rezultă de aici? Faptul că, probabil, acele întrebări la care ştiinţele au dat un răspuns nu erau cu adevărat întrebările filozofiei – ceea ce ne conduce într-o nouă direcţie. A spune că legile fizicii pot ţine loc de Dumnezeu sau că fiinţa umană e o selecţie isteaţă cînd nu e un compot de elemente chimice – e cam prea puţin. Harta genetică şi tabelul lui Mendeleev au devenit – conform ştiinţelor – numele şi prenumele corpului uman. Despre suflet însă, din păcate, nici numele, nici prenumele nu ne spun mare lucru. 

Poate n-ar fi cu totul inutilă o reflecţie asupra graniţelor şi a temeiurilor în baza cărora un domeniu pretinde teritoriul celuilalt, cu sorţi de izbîndă. Dacă aruncăm o privire în perioada de pionierat a formării ştiinţelor, ce putem observa? Că nu întotdeauna s-a putut pleca de la ceva ferm. Prin urmare, ştiinţele au înaintat în cunoaştere aşezînd la temelie ipoteze uneori surprinzătoare – chiar paradoxale. Să poţi pretinde din perspectiva fizicii, astăzi, în secolul XXI, că Dumnezeu a devenit o asumpţie inutilă este la fel de păgubos cu desconsiderarea unei ipoteze de lucru, nemaivorbind de ingerinţa fizicii pe un teritoriu în care experimentul, observaţia şi concluzia – chiar legile fizicii – sînt irelevante.

Cătălin Buciumeanu este doctorand la Facultatea de Filozofie, Universitatea Bucureşti.

Mai multe