Proba gustului

Cînd îţi arunci ochii pe bibliografia literaturilor ascetice şi mistice eşti frapat de suculenţa unor titluri. Expuneri complicate de doctrină, călătorii pe trepte ale lumii pentru noi inaccesibile şi ignorate, experienţe ale pustiei şi singurătăţii, discipline ale înfrînărilor de tot soiul primesc nume tandre de grădină, de fruct şi de floare. În literatura creştină a deşertului, o colecţie de vieţi şi spuse ale Părinţilor, clasică, alcătuită de Ioan Moschos în secolul al VI-lea, e Limonariul (grădina de lămîi) sau Livada duhovnicească (ori „pajiştea spirituală”: Pratum spirituale). Pe lîngă Zohar(Cartea splendorii) – marele text al gîndirii cabalistice din secolul al XIII-lea –, Moise de Leon a compus o Carte a rodiei (Sepher ha-Rimmon). Un alt cabalist, contemporan cu el, Iosif Gikatila, a scris Livada nucilor, lucrare din care Zoharul preia anumiţi termeni referitori la viaţa intradivină. Există în literatura musulmană „Grădini ale misterului divin”.

Titlurile acestea fac trimitere, evident, la peisajul paradisului – mai mult, la starea paradiziacă: o stare umană centrală, pentru care cunoaşterea lui Dumnezeu e directă, desfătătoare, neafectată de stînjeneala periferică în care ne aflăm noi, oamenii comuni. Literatura cu pricina încearcă să comunice configuraţia acelei stări, drumul de întoarcere acolo, realitatea care poate fi contemplată cu ochii acelei „staţiuni”. Dar nu e doar atît.

Titlurile acestea pot fi citite şi la prezentul credinţei. Indică simbolic ce tip de raport e de dorit să aibă credinciosul cu realităţile spirituale. A concepe mesajul şi manifestările divinului drept hrană înseamnă că ele nu sînt de tratat în regimul exteriorităţii, ca lucruri de manevrat, de obiectivat, de instrumentat. Înseamnă că ele se adresează fiinţei adînci, că sînt de degustat cu inteligenţă, de „mestecat” pentru a le extrage sensul interior, seva dinăuntru. Au o calitate „subţire”, fină în ordine materială, dar sînt consistente, puternice, vivifiante dacă sînt interogate, meditate, absorbite cu înţelegere şi participare. Idealmente, ele transformă fiinţa interioară, îi toarnă subtil în sînge influxul unei vieţi-cunoaştere care decurge din interiorul divin. 

A concepe lucrurile credinţei drept aliment, a le trata ca atare indică un singular raport de intimitate cu Dumnezeu. Asimilînd această hrană, sufletul e asimilat de sursa care a emis-o. Hranei spirituale îi e proprie o „asimilare inversă” faţă de cea din ordinea naturală. Produce nu creştere şi bunăstare fizică, ci dezvoltare verticală, intrare într-un metabolism afin cu cel divin. Augustin, în Confesiuni (VII, 10, 18), dă asimilării inverse o celebră formulare. Christos îi spune: „Eu sînt hrana celor tari. Creşte şi vei ajunge să mă mănînci. Dar nu tu mă vei transforma în tine, aşa cum se transformă hrana trupului, ci tu vei fi transformat în mine”.

De altfel, în centrul credinţei creştine stă, doctrinar şi liturgic, un mister al hranei. Eucharistia e primire a alimentului Christos, destinat, evident, unei asimilări inverse faţă de regimul natural. E de aşteptat ca ea să-l modeleze pe credincios, să-l crească pe drumul asemănării cu Cel care i s-a dăruit ca aliment. În acelaşi fel, cuvintele lui Christos sînt aliment vertical. Dacă inteligenţa credinciosului e sensibilă faţă de învăţătura christică, dacă perseverează în cercetarea vectorului ei polar, atunci sufletul creşte în adecvarea faţă de mesajul divin; merge pe urmele lui, îl „realizează” interior, se transformă în lumina lui. E de amintit, în acest sens, că Evanghelia după Ioan dedică aproape integral Cina de Taină marelui cuvînt al lui Christos (cap. 13-17). Ceea ce Logosul oferă aici drept hrană ucenicilor este învăţătura Lui centrală, mobilizatoare; e o doctrină-cale spre locul de unde El a coborît. 

„Nu numai cu pîine se hrăneşte omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”, spune Iisus încă de la începutul misiunii lui (Matei 4, 4), reluînd un pasaj din Deuteronom 8, 3. De altfel, în toate spaţiile spirituale, Înţelepciunea, cunoaşterea metafizică sînt socotite hrana esenţială. În ele omul simte ceva din savoarea infinită a transcendentului, de care misticii şi contemplativii sînt absorbiţi.

Omul e menit să-l deguste, prin ritual, simbol şi cunoaştere, pe Dumnezeu. Oare Acesta se pleacă şi El să-şi deguste partenerul uman? Încearcă El sufletele luîndu-le drept aliment? Se pare că da. „O, de ai fi rece sau fierbinte! Dar fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3, 15-16). 

„Proba gustului” nu e de situat doar la sfîrşitul timpurilor, la Judecata din urmă. Există sugestii că ea are loc în fiecare moment al existenţei umane. Aşa spune, de pildă, un pasaj din Păstorul lui Herma, text creştin din secolul al II-lea, de mare prestigiu în epocă. De-a lungul unor viziuni, porunci şi parabole, personajul uman are aici un dialog cu îngerul lui tutelar, cu dublul lui ceresc. Răspunzînd întrebărilor insistente ale lui Herma, îngerul îi lămureşte simbolurile şi etapele drumului spre desăvîrşire. Sufletul omogen în credinţă, neafectat de dedublare (dipshychia), îndelung răbdător, perseverent în strădanie şi meditaţie poate găzdui – în loc larg – un „duh sfînt”. Acel suflet e ca un „urcior cu miere”, pe care Stăpînul îl găseşte savuros. Dacă, însă, pătrunde în el un „duh rău” – ceea ce poate înseamna, inclusiv şi foarte pedestru, „amărăciune din pricina lucrurilor cotidiene ori din pricina unei vorbe proaste... ori alte prostii de felul acesta” –, gustul mierii din ulcior se strică. E pătruns de „oţăreală”, cum redau termenul grec traducătorii volumului (Părinţii apostolici. Scrieri. Ediţie bilingvă. Traduceri de Cristina Ciubotaru, Nicolae Mogage şi Dan Batovici, studiu introductiv şi introduceri de Dan Batovici, ediţie îngrijită de Adrian Muraru, Polirom, 2010). Duhul dintîi are nevoie de un spaţiu care să-i fie integral dedicat. Fiind „gingaş”, subtil, e stînjenit de orice prezenţă contrară, e alungat de ea. „Căci de vei lua foarte puţin pelin şi-l vei pune într-un urcior cu miere, oare nu se va pierde toată mierea?” 

Sufletele noastre nu sînt chiar nişte omogene „ulcioare cu miere”. Dar putem avea conştiinţa că Partenerul divin ne încearcă gustul, că aşteaptă de la noi să ne creştem savoarea. Putem lua drept ţintă rafinarea sufletului propriu, „gătirea” lui pentru Cel care ne dă demnitatea de a ne „gusta”.

Se susţine şi în Vechiul Testament, şi în Noul Testament, spunea Andrei Pleşu într-un curs de angelologie, că „omul e bine să aibă sare, adică să aibă gust bun... Evoluţia spirituală, desăvîrşirea interioară ar trebui gîndită în fond şi în varianta asta directă şi, aş spune, aproape corporală: ai datoria să trăieşti în aşa fel încît să ai un gust bun, să miroşi frumos şi să nu incomodezi lumea în care te mişti cu miasmele tale, cu acreala ta, ci să oferi ceea ce e mai plăcut din tine Domnului”.

*

Ce gust or fi avînd, pentru Dumnezeu, Putin şi susţinătorii lui?

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.