Privind în sus sau înainte?

S-ar părea că modernitatea tîrzie a izbutit să capteze credinţa în ordinea veacului, să-i atenueze detenta verticală. Conştiinţa religioasă nu prea mai e sensibilă la vectorul spre transcendenţă al religiei. Nu se mai referă cu precădere la o ordine transmundană, nu mai e condusă de aspiraţia la Împărăţia cerurilor. Omul occidental nu se mai modelează cu ochii la o condiţie transfigurată, „cu totul alta” decît cea terestră. Se mulţumeşte cu ceea ce religia îi poate oferi în veacul de acum, cu plusul de sens pe care ea îl poate da vieţii de aici. Cartea lui Marcel Gauchet, Ieşirea din religie(1998, trad. Humanitas, 2006) cuprinde un capitol intitulat „O revoluţie a credinţei”. În ce constă această „revoluţie”, această schimbare radicală pe care autorul o numeşte „o răsturnare copernicană a conştiinţei religioase”? Religiile, spune Gauchet, sînt solicitate astăzi mai degrabă ca „înţelepciuni” care slujesc la amenajarea „vieţii bune” pămînteşti. „Specificul lor este să susţină că referinţa la Dumnezeu le permite să dea versiuni ale vieţii bune superioare celor pe care le dau sistemele de gîndire care se lipsesc de Dumnezeu.” Iată un diagnostic drastic, nu lipsit totuşi de realism. 

E drept că istoricii şi sociologii se preocupă mai ales de tendinţele unui fenomen în societatea mare. Îi interesează portretul pe care, la un moment dat, îl primeşte credinţa în mentalul comun. Iau în seamă concepţiile religioase majoritare. Nu pot şi nu îşi propun să pătrundă în secretul tăcut al inimilor, în experienţa spirituală din comunităţi restrînse şi discrete. Nu iau în calcul figurile religioase de excepţie sau acele evenimente interioare cvasi-insesizabile care, infime în manifestarea lor, sînt decisive spiritual, au calitatea „grăuntelui de muştar”. Nu e treaba sociologului să sesizeze fineţea, inventivitatea, neprevăzutul cu care Dumnezeu continuă să interpeleze sufletele şi, de aici, însăşi condiţia noastră. Dacă, în schimb, ne referim la ceea ce spun textele sacre, credinţa nu se va mulţumi niciodată să devină „imanentă”, să ajute doar la gestionarea vieţilor în veac. „Cerul şi pămîntul vor trece, dar cuvintele mele nu vor trece”, spune Christos (Matei, 24, 25). Lectura pe care o dăm textelor fondatoare de religii poate varia, poate căpăta tonuri plane. Dar detenta transcendentă pe care aceste texte o cuprind nu poate fi eliminată. Aşteaptă să fie sesizată de urechea spirituală, să fie activată de fiecare conştiinţă, de inteligenţa angajată în credinţă.

Dacă Occidentul tinde să „laicizeze” credinţa, oare Orientul stă altfel? Este el mai sensibil la transcendenţă? În societăţile lui, precumpăneşte orientarea religiei spre „dincolo”? Nu s-ar zice. Fundamentalismul agresiv, fala identitară sînt mai degrabă cele care ies în evidenţă. În Rusia lui Putin, în Turcia lui Erdogan, în Iranul revoluţiei islamice şi în Afganistanul talibanilor, în India lui Narendra Modi şi nu numai acolo, religia e pusă la muncă silnică în slujba unor regimuri politice brutale, a unor dictaturi. În numele religiei, se suprimă acolo diversitatea religioasă şi culturală, se batjocoreşte demnitatea umană, se comit crime abominabile.

În Occident, religia a ajuns prea „uşoară”: dă reper subiectivităţilor restrînse la viaţa de aici. În Orient, ea e „grea”: reduce credinţa la ideologie şi canon apăsător, lucrează cu categoria colectivului, cu mase de indivizi standardizaţi. Cum de utilizările „laicizate” ale religiei – unele prea „uşoare”, altele prea „grele” – îşi fac loc în cîmpul credinţei? Poate că una dintre surse – prelucrate de mentalul modern în sens „secularizant” – e concepţia potrivit căreia starea deplinătăţii, a întîlnirii solare cu Dumnezeu are loc numai la capătul istoriei. Dezvăluirea ultimă („apocalipsa”) e situată la „sfîrşitul lumii”. Accesul direct la Polul divin trebuie aşteptat pînă atunci, chiar dacă Polul acesta îşi pune amprenta pe istorie şi social, chiar dacă lucrează în interiorul lor. Judecata şi Împărăţia vin abia la sfîrşit. Deocamdată ne aflăm în timp şi timpul ne modelează, insidios, chiar referinţa la transtemporal. Apocalipsa însăşi începe astfel să fie concepută potrivit temporalităţii şi istoriei, definită în raport cu ele: devine „capătul” lor, iar nu în primul rînd Zenitul care, în orice clipă, poate atrage fiinţa umană.

Dar, în Evanghelii, Christos vorbeşte nu doar despre apocalipsa de la sfîrşitul timpurilor (Matei, 24,3-51; 25,31-32; Marcu 13, 3-27; Luca 21, 7-28). Vorbeşte şi despre Dezvăluirea care – prin prezenţa Lui – e deja aproape, deja prezentă, deja oferită. „Iată a ajuns la voi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12, 28). „Cel ce crede în Fiul are viaţă veşnică” (Ioan, 3, 36). „Cel ce ascultă cuvîntul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viaţă” (Ioan 5, 24). Aceste pasaje şi altele similare pot fi interpretate ca o potenţialitate, ca o făgăduinţă adresată sufletului. Dar pot fi interpretate (şi au fost interpretate) ca deschidere verticală către Pol, ca ofertă, de actualizat în orice clipă a istoriei. Christos dă astfel temei Împărăţiei o viziune în cruce. 

Simone Pétrement (Le Dieu séparé, 1984) ilustrează, cu citate biblice, cele două concepţii care sînt numite, în termeni teologici, „eschatologie viitoare” şi „eschatologie realizată”. Hans Blumenberg (Legitimitatea timpurilor moderne, 1966) vorbea, la rîndul său, despre două moduri de a concepe transcendenţa. O transcendenţă, gîndită orizontal, s-ar defini ca transcendere a timpului şi a istoriei prin parcurgerea şi actualizarea completă a posibilităţilor lor. Pe aceasta, Blumenberg o numeşte chiar „temporală”, pentru că ea apare ca funcţie de timp, de „capetele” lui: origine şi eschaton. Celălalt mod concepe transcendenţa după un model „spaţial”, vertical, ca pe un „dincolo” care depăşeşte universul. Creştinismul a asimilat ambele modele, în coprezenţa lor paradoxală, pe care crucea o figurează în simbolismul ei geometric.

Desigur că, în funcţie de tipul lor spiritual, gînditorii creştini au pus accentul, fără exclusivism, pe un model sau pe altul. Contemplativi şi mistici din toate timpurile − Origen, Evagrie, Grigore de Nyssa, Isaac Sirul, isihaştii, Eckhart, Ruusbroec, Serafim de Sarov, Berdiaev sau Simone Weil, pentru a-i numi doar pe cîţiva dintre cei de inspiraţie creştină – înclină să dea preeminenţă modelului vertical. Pentru ei, Christos deschide calea spre Zenitul divin; le dă elanul pentru o experienţă unitivă care, pe unii, îi „absoarbe”. Cît despre coprezenţa celor două modele, celelalte tradiţii o cunosc şi ele. Sufiţi şi adepţi ai Cabalei vorbesc cu aceeaşi intensitate despre o intimitate realizată între omul dorinţei şi Dumnezeu.

Omul credinţei îşi concepe aşadar situarea în istorie – în fiecare punct al istoriei – ca intersecţie a verticalei polare şi a orizontalei temporale indefinite, îndreptate spre sfîrşitul timpului. E o situare care îl fereşte şi de închiderea în istorie, şi de fuga de istorie. Sau ar trebui să îl ferească.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.