Premisele medievale ale ideii ortodoxe
Dintre toate națiunile ortodoxe pe care le cunoaștem astăzi (greacă, rusă, română, bulgară, sîrbă, georgiană etc.), singurele care au beneficiat neîntrerupt de un stat medieval și modern, care să le asigure o infrastructură civilizațională, au fost națiunile rusă și română. Nedesăvîrșirea lor în ipostaza medievală (din punct de vedere modern) era de natură cultural-lingvistică: limba ortodoxiei era limba greacă, și doar în plan secund și incomplet (fiindcă nu era tradus întreg patrimoniul patristic) slavona bisericească. Astfel, limbile vernaculare rusă și română au fost excluse din ideea ortodoxă practic pînă în secolul al XVII-lea, cînd începe să apară o producție spirituală în limbile vernaculare. Semnificativă în acest sens este apariția unei literaturi omiletice autentice (mitropolitul Varlaam și Antim Ivireanul, Teofan Prokopovici și Platon Levșin) și hagiografice (Viețile Sfinților în traducere românească de mitropolitul Dosoftei, în adaptare rusească de Dimitrie de Rostov) și, în cele din urmă, traducerea Filocaliei (în românește din anii 1760, dar fără să vadă lumina tiparului, în rusă abia în secolul al XIX-lea prin traducerea lui Teofan Zăvorîtul). Pentru mai multă precizie cronologică amintim că limba română a cunoscut o explozie inițială la mijlocul secolului al XVII-lea1, dar efortul de traducere s-a rezumat la Sfînta Scriptură, textele liturgice cele mai folosite, viețile sfinților și un număr infim de texte teologice. De aceea nu s-a produs imediat un transfer cultural în limba vernaculară care să permită o dezvoltare spirituală autonomă în limbă modernă. În cazul românesc, de-a lungul secolului al XVIII-lea, nivelul formației înalte a fost preluat de limba greacă, ce a pătruns parțial și în cult. Românizarea cultului s-a definitivat abia către 1800.
Cu toate că s-au bucurat de statalitate medievală, rușii și românii au cunoscut la începuturile statalității lor un fenomen pe care l-aș numi dedublare statală, care a minimalizat impactul existenței statului. În cazul Rusiei constatăm deplasarea centrului politico-religios către nord-estul spațiului locuit de ei în secolele XIII-XIV, în urma invaziei mongole, care a avut drept consecință despărțirea unei Rusii occidentale (cnezatul de Halici în secolul al XIII-lea, care acceptă prima formă de uniație) de o Rusie orientală. Rusia occidentală a fost preluată de-a lungul secolelor de forme politice integrate Europei latine, fie că vorbim de principatul lituanian al lui Gedimin și al urmașilor săi, care au pendulat între catolicism și ortodoxie, fie de integrarea în regatul polonez, care a dus la formularea celui de-al doilea uniatism (Brest, 1596), dar și a unei reacții identitare ortodoxe, care a asigurat Kievului un rol important în dezvoltarea identității ortodoxe în secolul al XVII-lea. Rusia orientală a fost inițial captivă în imperiul mongol, ulterior aspirînd la o integrare europeană care a născut tensiunea dintre ființa națională și proiectul statal al țarului Petru cel Mare. Cele două Rusii nu au pierdut din vedere originea lor etnică comună și aspirația religioasă convergentă pe latură ortodoxă, dar nu s-au putut reuni decît ca rezultat al unui context politic foarte special: declinul puterii otomane, dezagregarea regatului polonez și competiția statelor occidentale pentru controlul estului și sud-estului Europei, care au creat un moment de dezechlibru militar permițînd Moscovei extinderea spre centrul Europei.
În mod foarte asemănător, grupul etnic al romanității sud-est europene a cunoscut mai multe tentative de coagulare statală, dar stabile au rămas cele două țări românești formate pe exteriorul arcului carpatic în secolul al XIV-lea. Deși sentimentul unității etnice a fost perceput din Evul Mediu, cele două state, Moldova și Țara Românească (Vlașcoe Zemle, în traducere slavonă medievală, Ungrovlahia în greacă), nu au imaginat o unitate politică pînă la Mihai Viteazul, iar după acesta ideea unității a rămas la nivel de discurs, eventual deziderat politic. Astfel, și statalitatea acestor două națiuni ortodoxe a păstrat un element de nedesăvîrșire care a permis expresia altor forme și a altor vehicole de unitate, între care cea ecleziastică a jucat un rol preponderent.
Această morfologie a structurilor statele medievale din estul Europei a permis dezvoltarea cîtorva trăsături definitorii ale ideii ortodoxe. Prima trăsătură definitorie, dictată în cel mai înalt grad de factori exteriori, constă în difuzarea ideii ortodoxe într un număr foarte mare de actori statali, adică multiplicarea statalității bizantine cu menținerea unității bisericești. Fărîmițarea statală a Europei est- și sud-est europene corespunde peisajului politic al Evului Mediu european și este determinată de un complex de factori externi și interni. Bizanțul de pînă în secolul al XII-lea era mai degrabă excepția. Raportul dintre dispariția factorilor de coeziune ai Imperiului Bizantin și consolidarea unei Biserici bizantine ca actor politic de sine stătător fac obiectul unei dezbateri istoriografice noi2. Fapt este că instituția istorică a Bisericii bizantine nu numai că a supraviețuit fărîmițării statale a Imperiului, ci a fost principalul factor al răspîndirii civilizației bizantine în spațiile ieșite gradual de sub autoritatea politică a Constantinopolului. Astfel, prin intermediul gîndirii politico-religioase transmise de clerul bizantin, fiecare din statele apărute pe teritoriul Bizanțului sau la frontierele sale a preluat în secolul al XIII-lea și pretenția de a fi state succesoare sau chiar de a se substitui instituției imperiale cu sediul permanent la Constantinopol timp de opt secole, după cucerirea acestuia de către cruciați în 1204. Aceste replici ale Bizanțului s-au extins în nord pînă la Kiev și Moscova, în vest pînă la Palermo/Siracuza, Veneția și Dubrovnik, în est și sud pînă la statele armenești din Anatolia și la statele creștine din Caucaz.
Ideea ortodoxă se formulează incipient încă în Bizanțul tîrziu (adică între 1204 și 1453), în opoziție nu doar cu politicile religioase ale unor împărați bizantini (Mihail al VIII lea, Ioan al V-lea, Ioan al VIII-lea și Constantin al XI-lea), ci uneori cu însăși dorința de supraviețuire a Imperiului Bizantin. Tipul acesta de non-rezistență bazată pe o intuiție duhovnicească îl putem observa în predarea Tesalonicului turcilor în 1387 de către despotul Manuel Paleologu (viitorul basileu) sau în închinarea Muntelui Athos către otomani (1430) în schimbul păstrării statutului de autonomie, cu un rol diplomatic interstatal, și a proprietăților de pe continent. Această idee ortodoxă este simultan preluată în multiplicitatea variabilă a statelor balcanice (țaratul/țaratele bulgărești, regatele, țaratele și despotatele sîrbești, despotatul lui Dobrotici), în statele medievale românești, în Lituania kieviană și Moscova vasală tătarilor, în Trebizonda, Mistra sau în Tesalonicul desprinse de Constantinopol, în Mangopul Crimeii. Apoi, după extinderea Imperiului Otoman în tot bazinul Mediteranei răsăritene și al Pontului, rămîn să joace rolul de purtătoare ale ideii ortodoxe doar domniile românești și marele cnezat al Moscovei, pe cale de a se transforma în imperiu rus în secolul al XVI-lea.
1 A se vedea, în Dilema veche, articolele mele intitulate „Funcția «imperială» a limbii române“ (9 și 23 martie 2017).
2 P. Guran, From Empire to Church and Back, In the aftermath of 1204, RESEE, 2007.
Petre Guran este dr. în istorie bizantină al École des Hautes Etudes en Sciences Sociales, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est European al Academiei Române.
Foto: P. Guran, Asediul Constantinopolului din paraclislul Școlii de la Bunești