Predoslovie postmodernă

În veacurile trecute, apologetica (discursul de apărare filozofică a creștinismului ca religie revelată) se făcea printr-un schimb de tratate. Origen îi răspunde lui Celsus: iată marele model urmat în era patristică, apoi în Evul Mediu latin și în umanismul renascentist. Cutare gînditor atacă aparentele contradicții sau chiar absurdități găsite în Sfînta Scriptură și în tradiția dogmatică a Bisericii (la început nedespărțite). În replică, un mare intelectual creștin – episcop, monah sau laic luminat – scrie o apărare a credinței, arătînd că Dumnezeu, sumă a contrariilor, nu încape în silogismul aristotelic. Sau că Biblia propune texte multietajate semantic. Sau că rațiunea umană naturală se potrivește, în fond, cu revelația supranaturală, căci Iisus Hristos este Logosul divin, umanizat printr-un act de kenoză mîntuitoare. Firește că schema aceasta de joc nu s-a modificat fundamental nici azi. Diferența constă în complexitatea tot mai mare a criticilor creștinismului (sau ale oricărei religii organizate). Științele au devenit adesea noua religie. Multiculturalismul postmodern, ieșit din experiența nihilistă a modernității, a adus în universități și dincolo de ele convingerea larg răspîndită că totul este relativ: cum poți accepta, în fizică, teoria relativității restrînse sau extinse, cum poți asimila o cosmologie cuantică fără să traduci asta într-o antropologie istorist-relativistă? 

Științele au evoluat enorm, au chiar pretenția de a fi noua gnoză religioasă a umanității occidentale. Trebuie, așadar, ca noua apologetică să dialogheze cu ele, pentru a fi convingătoare: căci la ce-ar fi bună, în fond, o apologetică destinată exclusiv teologilor și clericilor? Nu plecăm de la premisa că trebuie să facem eforturi intelectuale pentru a-i împiedica să apostazieze! Argumentația în favoarea adevărului creștin – care e Persoană a Sfintei Treimi, nu postulat fizico-matematic – este deci chemată să asume lumea cu luciditate: să priceapă condițiile istorice recente (postcomuniste) și impactul laicității postmoderne asupra individului care trece prin școală, citește presa, se informează pe Internet și suportă cacofonia rețelelor de socializare, uitînd adesea unde se încheie lumea reală și începe realitatea virtuală. 

Orice mărturisitor al creștinismului este în criză de timp și de timpuri! Nu-și mai poate apăra credința într-o nișă cimentată, întorcînd spatele lumii, așa cum trăiește și gîndește ea astăzi, în secolul al XXI-lea. Degeaba închide ochii. Dumnezeu Însuși a proniat o evoluție istorică inspirată esențial de Biserica Sa. O evoluție care include evoluționismul biologic, noul pozitivism, autonomizarea graduală a persoanei, dar și rana încă deschisă a totalitarismelor, ca religii politice opuse parodic tradiției creștine. (...) Încerc, după slabele mele puteri, să fiu un martor avizat al propriei vieți în sînul României actuale. Caut să prezint două milenii de creștinism ca osatură a imaginarului euro-american și ca temelie a unei democrații autentice. Răspund unor evenimente, oameni și idei care există și fără mine, dar care au de aflat propriul meu gînd. Putem apăra Biserica noastră prin pilda personală (dacă reușim să o dăm ca mărturie vie). Avem, însă, de făcut mai mult decît atît: ne este trebuincios un inventar al problemelor și un repertoriu al forțelor intelectuale pe care poate miza ortodoxia contemporană. Am crezut, cei din generația mea, că nu există încercare mai crîncenă decît comunismul. Nu spun că „acum este mai rău”, ci că apărarea credinței în libertate, pe fondul unei lumi occidentale zguduite de noi războaie cultural-ideologice, a devenit „sport extrem”. Prea puțini îl practică! Prea adesea sîntem inerțiali, triumfaliști și rupți de realitate. Evident că, pentru orice creștin, Biserica este vie și luptătoare pînă la sfîrșitul timpurilor. Însă nu putem lăsa Proniei ceea ce ni se cere să facem noi, aici și acum: să refondăm, prin cercetare asiduă, competență logică și persuasiune intelectuală, chipul apologetic al dreptei credințe. Este o misiune intergenerațională. O muncă de echipă: ierarhie, intelectuali mireni, credincioși de toate profesiile și gradele de educație. Între panică și iresponsabilitate, avem de ales a treia cale: efortul comun de reclădire a sentimentului eclezialității...

(fragment din Darul desăvîrșit. Gînduri despre civilizația creștină, apărut într-o nouă ediție la Editura Spandugino în cadrul volumului 4 de Scrieri de Teodor Baconschi)

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.