Populus Dei

Conștiința creștină eliberată de comunism a inspirat în anul de grație 1990 atît apariția Grupului de reflecție pentru înnoirea Bisericii (GRIB), cît și organizarea, sub impulsul unor preoți bucureșteni, a primei și singurei Conferințe Naționale a Laicatului Ortodox, care și-a ținut lucrările la Muzeul Țăranului Român. Dacă GRIB a rezistat vreun an, cealaltă inițiativă a murit în fașă, pentru că n-a mai primit „binecuvîntarea” de a continua. „Mediile bisericești înalte” (cum le numește un prieten) au văzut în simpla adunare a laicatului un soi de reformă protestantă! 

Amintesc aceste lucruri pentru că, recent, scrisoarea către Sfîntul Sinod a cîtorva personalități mirene (care solicitau căutarea activă a unor soluții pentru ca toți creștinii să serbeze Învierea lui Hristos la aceeași dată) a scos la iveală faptul că nici nu mai știm de ce Biserica e compusă din cler și popor: mulți ne-au tratat drept „schismatici” sau „eretici” – așadar demni de valurile unui „fratern” oprobriu – pentru simplul fapt că am deschis gura, chit că pe lista semnatarilor figurau bărbați și femei în toată firea, cu o fidelitate notorie față de tradiția ortodoxă. De fapt, clericalizarea BOR, adică reducerea întregii vieți bisericești la activitatea clerului de felurite trepte, sub un fățiș monopol monahal, a început cu mai multe decenii în urmă. Și ea este, printre multe alte cauze socio-culturale, pastorale, economice sau geopolitice, una dintre explicațiile crizei în care ne afundăm. 

Zilele trecute, un preot de mir cu cont pe FB comenta peiorativ termenul însuși de „laicat”, pe care-l declara „străin de tradiția noastră”. Va fi făcut Părintele o confuzie între laicat și de altfel sănătosul principiu francez al „laicității” (care pretinde neutralitatea confesională a statului). Însă lucrurile nu stau deloc așa. Cuvîntul laic vine din grecescul laos, un termen care, în Vechiul Testament, îl desemna pe Israel ca popor ales și organizat în jurul cultului adus lui YHWE (Adonai) la templul din Ierusalim. Comunitatea creștină a moștenit din iudaism acest concept, aplicîndu-l (în registru universal) tuturor celor care-l urmează pe Hristos, indiferent de rasa sau limba lor (cf. Romani 9, 25 și Efeseni 2.14). Israel rămîne poporul lui Dumnezeu (laos tou Theou), dar Biserica reprezintă noua generație chemată de Hristos și consacrată ca adunare (ekklesia) a Domnului, pînă la marginile pămîntului. Termenul era rar utilizat în dialectul comun al limbii grecești, însă apare și în contexte non-biblice, bunăoară în anumite papirusuri administrative egiptene de epocă pre-creștină, unde „laos” denumește stratul superior al colectivității (ca un soi de conștiință comună sublimată în cei mai bine pregătiți). 

Deși laos se înrudea cu „mulțimea” (ochlos) și „națiunea” (în sens etnic), el anticipa noțiunea ciceroniană de populus, adică de societate juridic constituită (prin asumarea unei legislații comune) și aici e nodul semantic al succesivelor „clericalizări” manifestate în istoria Bisericii: mulțimea se supune unor norme codificate și păzite de o clasă superioară. Dacă ne referim la dialectica hegeliană dintre stăpîn și sclav, recunoaștem acest raport pretutindeni și oricînd, cu excepția societății ideale, reprezentate de Biserica lui Hristos, care a instituit în exclusivitate o ierarhie a slujirii aproapelui, nu un banal raport de dominație sau, cum spune celebrul politolog Vladimir Putin, „o verticală a puterii”. Nu se laudă Ortodoxia tocmai cu principiul sinodalității, în contrast cu legalismul rigid al centralismului ierarhic romano-catolic? Or, sinodalitateînseamnă „convergență a drumului” între toate mădularele trupului mistic al Domnului... 

Lăsînd deoparte referințele istorico-filologice și micile împunsături benigne, aș spune în final că o Biserică fără laici (sau cu laici prefăcuți dintr-o turmă duhovnicească într-una necuvîntătoare) ar semăna leit cu cea văzută, sinistru, în pandemia COVID-19, cînd – de la Papa Francisc, singur în bazilica San Pietro, pînă la ultima parohie din Berceni, cu slujitorul izolat în altar – aveam în fața ochilor mai curînd imaginea unui coșmar decît alegoria unei comuniuni euharistice inspirate de nesfîrșita dragoste a Bunului Păstor pentru credincioșii Săi. Dacă iubitul nostru cler devine un trib sacerdotal de felul vechilor leviți și pierde legătura cu abundent înjuratul „laicat”, el riscă să vadă scena evocată adineaori pînă la sfîrșitul veacurilor...