Politeţea ca practică spirituală

13 aprilie 2016   DIN POLUL PLUS

S-a spus că în lumea tîrziu modernă nu mai aflăm nici urmă de simbolism spiritual. Că viaţa socială e atît de lipsită de referinţe tradiţionale, încît „am ieşit din religie“. E adevărat că, în explicitul lor, aceste date au pălit pentru conştiinţa publică, s-au retras în comunităţile de credinţă, că ele nu mai ordonează realul în ansamblul lui, că nu mai sînt limbajul comun al Occidentului.

Totuşi, imediatul nu e lipsit de sugestii care pot face semn spre dincolo de el. Depinde de perspectiva în care îl priveşti ca el să-ţi ofere aluzii, situaţii expresive pentru tematica unui real dotat cu transcendenţă. În fond, o lege a simbolismului spune că lucrurile cele mai curente, mai „de jos“, reflectă ceea ce e „mai sus“, zenitul ultim. Dar a sesiza reflecţia presupune, desigur, transpoziţie, inversarea orientării.

Chiar democraţia, dacă punem ceva preţ pe ea, poate oferi, cred, suport ca să te exersezi spiritual, să deprinzi abecedarul depăşirii de sine. Mă refer, desigur, la democraţia liberală, nu la gazeta de perete a „democraţiei populare“. Democraţia liberală are două trăsături care pot fi expresive pentru raportarea la principiile ultime. Întîi, pune accentul pe persoană, pe demnitatea ei. Apoi, ne situează într-o lume care se concepe prin definiţie şi pentru totdeauna imperfectă. Dar mereu amendabilă. Care e în stare, prin exerciţiu critic şi autoreglaj, să facă faţă crizelor, să se menţină viabilă, în mers.

Pot sugera cele două calităţi paralele spirituale? Pot da ele „material practic“, antrenament cotidian pentru trezirea unui simţ al transcendenţei?

Nu e nevoie să insist asupra posibilităţilor legate de centralitatea persoanei. Demnităţii individului în plan social îi corespunde, evident, în plan spiritual, nobleţea lui de interlocutor al divinului, menit unui raport de la persoană la Persoană. Însemnătatea modernă a individului provine în mare parte din laicizarea acelei imago Dei care este omul, esenţială în tradiţiile monoteiste. E posibil şi drumul invers? E credibilă transpunerea unor familiare principii ale liberalismului şi democraţiei în sens vertical?

Oferta lor cea mai de preţ constă în „drepturile omului“. Dar aceste drepturi, nici individul însuşi, nici legea nu le pot asigura în mod practic. Ca realitate de fapt, ele decurg de la ceilalţi membri ai societăţii care îşi practică obligaţia de a-i recunoaşte fiecărui om aceste drepturi şi de a se supune legii care le formulează. Drepturile unuia nu sînt decît datoria împlinită a celorlalţi de a le respecta. Dreptul fiecăruia nu e decît suma unor voluntare „restrîngeri de sine“ ale membrilor comunităţii. Afirmate de pe toate tribunele democraţiei, „drepturile“ individului sînt încălcate zdravăn de luxurianta corupţie din clasa noastră politică, iar în cotidian – de insul cu ego lăbărţat. De pildă, de cel care, în autobuz, face să urle manele din telefonul mobil şi se miră, agresiv, că ai îndrăzneala să-i ceri să micşoreze volumul. „E telefonul meu, fac ce vreau cu el.“ Ai zice că un comportament atent la drepturile celorlalţi și „limitarea de sine“ sînt ceva banal. De fapt, e vorba despre o valoare de civilizaţie, care joacă la nivel interuman, social, politic. Liberalismul, al cărui fundament e tocmai limitarea puterii, democraţia care separă puterile pentru a le împiedica extensia totalitară, politeţea cu care te dai un pas înapoi ca să laşi loc şi celuilalt ţin de civilizaţie.

Mai mult. Restrîngerea benevolă de sine poate fi chiar un pas către presimţirea unui „dincolo“. Nu s a spus – a spus-o Émmanuel Lévinas printre alţii – că, în modernitate, chipul celuilalt a devenit figura vie, imediată a transcendenţei? Şi nu e nevoie nici măcar să vorbim despre generozitate, ieşire din sine către alteritatea semenului, devotament pentru binele public. Chiar banalul exerciţiu al restrîngerii de sine poate deveni – adecvat transpus – exerciţiu spiritual. Dacă e exploatat reflexiv, el poate trimite la analogii pe niveluri înalte de realitate. „A nu exercita întreaga putere de care dispui“, spunea Simone Weil, „înseamnă a suporta vidul. Ceea ce e contrar tuturor legilor naturii: harul singur o poate face.“ A lăsa loc unui asemenea vid înseamnă a ieşi din „regimul natural“, a chema manifestarea Celuilalt.

Dumnezeu însuşi aşa a creat lumea, după unele tradiţii: retrăgîndu-se, punînd o limită voluntară atotputerii sale pentru a da „loc“ unei alte calităţi de fiinţă. Contracţia divină (ţimţum) din Cabala, kenoza christică, cele 70.000 de văluri de întuneric şi lumină pe care Allah le pune între sine şi creatură pentru a nu o mistui cu splendoarea lui, toate sînt strategii ale divinului pentru a lăsa să fie un altceva decît El, un altul căruia să i se facă cunoscut, cu care să dialogheze.

Poate părea ridicol să asociez comportamentul civilizat cu presimţirea unei transcendenţe, a transcendenţei divine înseşi. Dar ştiu cît de uşor îmi întind modul propriului ego de a vedea lucrurile peste perspectiva celorlalţi, cît de grea, de nefirească, de formativă e restrîngerea.

În al doilea rînd, lumea noastră are conştiinţa nedesăvîrşirii ei de principiu. Nu are pretenţia criminal utopică a totalitarismelor de a se declara perfectă. E o lume imperfectă şi perfectibilă. Chiar „neterminarea“ ei de principiu lasă loc pentru sugestia transcendenţei. Chiar ea poate trimite, prin contrast, la un alt nivel de realitate, aşa cum „ogiva incompletă“ invocată undeva de Henry Corbin, poate trece gîndul către cheia de boltă invizibilă.

P.S. Există azi voci care se tem că, sub presiunea migraţiei şi a terorismului, civilizaţia noastră e în pericol. Nu punem oare prea puţin preţ astfel pe ceea ce face specificitatea Europei, pe capacitatea ei de a se autoregla, de a absorbi crizele, de a reporni? S-a spus că UE nu-şi găseşte un „suflet“, o identitate clară. Poate că, provocată de totalitarismul cu etichetă religioasă, ea va fi în stare să-şi limpezească conştiinţa de sine, să redevină sensibilă la adevărata calitate a valorilor religioase, să se adune în jurul principiilor ei definitorii. Merită să sperăm. Merită încercat.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Mai multe