Poate ajută ironia...

Stau pe o stradă liniştită, un privilegiu astăzi, nu scutit totuşi de neplăceri. Acum cîtăva vreme, se adunau, de niciunde, o droaie de adolescenţi fără căpă-tîi care jucau fotbal. Comunicau prin răcnete şi înjurături groase, monotone; izbeau cu mingea în garduri de zăngăneau geamurile casei şi piuia alarma tuturor maşinilor. N-a folosit la nimic să le spun să înceteze: vorbindu-le întîi, apoi ţipînd ca să mă audă, să mă ia în seamă. Dădeau din umeri. Păreau că se miră de o asemenea pretenţie. Habar n aveau că, în spaţiul comun al oraşului, nu ai dreptul să-i împroşti pe ceilalţi cu vacarmul plin de murdării verbale care te locuieşte. Ajunsesem să stau în fiecare zi cu spaima că voi auzi bufniturile, că vor fi iar în faţa casei, că va trebui din nou să chem Poliţia care, cu o lăudabilă promptitudine, îi îndepărta. Dar ei reveneau netulburaţi peste cîteva zile. Nu-mi mai puteam desprinde gîndul de la „situaţie“.

Ceva era totuşi ciudat. La suprafaţă, mintea îmi vîjîia de gînduri exasperate, insuportabile, obsesive; îmi doream ca acei tineri să dispară din preajmă, să nu mai ştiu de existenţa lor pe lume. Mai înăuntrul gîndului, izbuteam să nu mai fiu aşa de exclusivistă; mă rugam să li se limpezească minţile, comportamentul. Problema era că cele două niveluri mentale nu comunicau. La etajul superficial, eram traumatizată, nevricoasă, îndîrjită; la un etaj mai jos, izbuteam de bine, de rău să obţin un anumit calm, o atitudine mai răbdătoare, care spera într-o revenire la civilitate. La nivelul de suprafaţă eram acaparată, sufocată de problemă. La nivelul celălalt, aveam puţină distanţă faţă de fenomen. Dar cele două niveluri nu aveau legătură unul cu altul. Funcţionau simultan, însă fiecare în legea lui.

Cum de eram, mental, aşa de divizată? Aşa de acut „dedublată“? Cum de nivelul superficial era de o agitaţie incontrolabilă, pe cînd celălalt abia dădea un semn? Asta era mai grav decît scandalul de pe stradă. Mai persistent decît jocul descreierat din preajmă. În fond, chiar dacă nu din cauze aşa urîte, distribuţia necoordonată, ba chiar contradictorie a mentalului meu – şi, îndrăznesc să spun, a mentalului nostru – e curentă. Cu partea din afară mă agăţ, cvasi-automat, de relieful imediatului: nu numai treburi, griji ori tabieturi cotidiene, ci şi tot calabalîcul conjuncturalului, tot felul de mărunte reacţii, opinii, proiecte, aranjamente, interese. Le tot învîrt în minte, prinsă în rotirea lor. În gîndul dinăuntru, unde se ajunge mai greu, mai rar, e mai multă linişte. Există şansa să apară o ordine, fie ea chiar încordată. Lucrurile se aşază pe o scară calitativă, se lasă privite în distanţă, sînt puse mai la locul lor. Cum poţi face să comunice cele două niveluri? Cum poţi articula cele două regimuri? Cum poţi resorbi vînzoleala revărsată a mentalului superficial, cum poţi obţine o oarecare influenţă a celui dinăuntru asupra celui din afară?

Să aplic consideraţiile spirituale, învăţămintele religiei? A le folosi direct, „zis şi făcut“, nu-mi stă în putere. Nu izbutesc să proiectez aşa uşor „cerul“ principiilor peste „pămîntul“ meu mental. De pildă, în imediatul situaţiei de mai sus, „iubirea de aproapele“ îmi era, cu o brutală evidenţă, dificilă, ba de-a dreptul imposibilă. Atunci principiile ar fi, poate, de cuplat cu nişte manevre ajutătoare, care să pregătească, să uşureze, să mijlocească aplicarea lor?

Ar fi nevoie întîi să realizezi din plin calitatea aparent masivă şi totuşi precară, perisabilă a imediatului care ne acaparează. Cum faci să te dezlegi de el, să-l asumi, desigur, dar dintr-un punct ceva mai clarvăzător? Simone Weil spune undeva că, oricît de doritor ai fi de detaşare, nu merge să tai legătura mentalului faţă de conjunctural, faţă de „lume“. Trebuie, mai degrabă, să încerci să o subţiezi…

La asta e foarte bună ironia. Ironia faţă de împrejurări şi faţă de tine însuţi.

Pe de o parte, ea pune în cauză ataşamentul simplist faţă de lucruri, fie ele banale sau chiar oricît de nobile. Dezumflă judecăţile de suprafaţă, stîrneşte neîncrederea faţă de ele. Te împinge să-ţi pui ceva întrebări, să percepi policromia a ceea ce ţi se întîmplă şi se întîmplă lumii. Ironia e un bun instrument al distanţei reflexive. Chiar în domeniul credinţei, ea nu e de respins, ba dimpotrivă, căci se cuplează cu fineţea, cu realismul, cu îndrăzneala judecăţii. Deosebeşte ceea ce e orientare adecvată de foarte lumeşti categorii cărora li s-a lipit o falnică etichetă religioasă (sisteme de putere, ideologii şi demagogii, suspine şi convenţii „sacralizate“, înfăţişate ca drumul cel mai drept spre cer). Părintele Scrima o menţiona printre trăsăturile care alcătuiau atmosfera cercului de la Antim: „El era locul unei deschideri spre altă lume, deja prezentă: fără emfază, fără miraculisme; eram toţi destul de lucizi, ironici… şi mai ales dotaţi cu discernămînt, ceea ce era foarte necesar pe atunci dată fiind confuzia care se manifesta în domeniul credinţei şi continuă să se manifeste şi astăzi.“ Cînd nu devine mecanică, ironia e un suport pentru luciditate, pentru „deosebirea duhurilor“.

Pe urmă, ironia nu te lasă să te crezi centrul realului. Pune umbra unui dubiu asupra importanţei tale „supreme“. Te desprinde cu blîndeţe de ego – al tău, ca şi al celorlalţi –, de acel centru particularizant care vede lumea potrivit unei geometrii piezişe, parţiale, mărginite. Te atrage mereu într-un punct din care ceea ce e periferic şi mai cu seamă relativ în tine, în ceilalţi, în „achiziţiile“ tale de cunoaştere se zăreşte mai bine, e pus la locul cuvenit în ţesătura largă a lumii. Ironia dezumflă relativul care se ia drept absolut. Potrivit lui Kierkegaard, ea „e sănătate în măsura în care salvează sufletele din capcanele relativului; e boală în măsura în care nu poate sesiza absolutul decît sub forma nimicului“. Poate să existe, desigur, un exces, o pulsiune atotdizolvantă a ironiei. Dar pînă acolo, e de folosit puterea ei de a subţia legătura care ţine mentalul fixat pe relativ. Să ne înţelegem: a subţia această legătură nu înseamnă a te dezinteresa de relativ, a-l expedia ca neimportant, iluzoriu, a-ţi părăsi responsabilităţile faţă de el. Nicidecum. Înseamnă a nu te lăsa acaparat de el, a nu-l pune în locul realităţii tari. Înseamnă a aduce mentalul superficial sub controlul mentalului de adîncime.

Kierkegaard dezvoltă teza potrivit căreia ironia lui Socrate e un proces de-a lungul căruia, prin şiruri nesfîrşite de alternative, gîndirea „dă înapoi“, „se retrage“ din nivelurile relativului spre infinit. Spre infinitul lăuntric şi spre infinitul de sus. Dar Socrate nu a părăsit grija faţă de cetate, iar Kierkegaard nu a părăsit grija faţă de credinţa contemporanilor. Dimpotrivă, amîndoi au cutremurat conştiinţele cu verbul, cu ironia lor.

Kierkegaard ajunge să dea ironiei socratice o funcţie spirituală, metafizică. Deocamdată, aş încerca să folosesc ironia măcar pentru a-mi „retrage“ gîndul din relativul cel mai brut, mai neliniştitor, mai virulent, care ne înconjoară. O fi posibil? Cu neîncetatele atacuri ale PSD asupra Justiţiei şi a statului de drept, cu găinăria deşănţată ajunsă pe post de politică, nu e deloc uşor…

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.

Foto: wikimedia commons