Pluralism religios: democratul turc şi monarhul englez

„Du-te de bea cît vrei. Oamenii nu vor da ţara pe mîna unui beţiv şi a unui necredincios!” Cam aşa vocifera Erdogan la mitingul său din 8 mai, cu o săptămînă înainte de alegerile prezidenţiale şi parlamentare. Cel vizat – Kemal Kiliçdaroglu, contracandidatul lui cu mari şanse de succes – îşi declarase apartenenţa la o minoritate religioasă care, socotită „heterodoxă” şi „laxă” de conservatorii sunniţi, a avut o viaţă grea în Turcia otomană şi modernă. „Sînt alevi. Sînt un musulman sincer care a crescut în credința Profetului Muhammad și a lui Ali. Identitatea noastră este cea care ne face ceea ce sîntem”. Şef al partidului fondat de Kemal Atatürk, susţinător decis al laicităţii, Kiliçdaroglu se află acum în fruntea unei coaliţii reunind direcţii politice foarte diverse.

Declaraţia lui – cu valoare electorală şi de program politic – ţine seama de noul peisaj al laicităţii, încurajat de Erdogan de la începutul regimului său. Modelul de laicitate Atatürk era  nivelator. Lăsa puţin loc afirmării publice şi politice a apartenenţelor religioase ori etnice. Potrivit sociologului Tarik Yildiz (Le Monde, 9.05.2023), regimul actual a adoptatlozinca liberalizării generale şi a libertăţii religioase, lăsînd aceste apartenenţe să capete voce şi impact în societatea turcă. Dar, e de observat, nu oricum, nu egal acceptate să se manifeste. Actualul regim a apăsat din ce în ce mai tare pe clapa sunnismului naţionalist, dominator. În discursul public s-au înmulţit referinţele, culturale, ideologice, propagandistice la religia majoritară. Islamul sunnit e din ce în ce mai aprig folosit ca steag al identităţii turce şi al programului Erdogan de neo-otomanism. Kurzii sînt taxaţi drept „terorişti”. Creştinii sînt ţinuţi la strîmtoare. (Vaticanul a denunţat „cristianofobia instituţională din Turcia”, unde Biserica Catolică nu e încă juridic recunoscută. Patriarhatul ecumenic ortodox de la Constantinopol nu a primit dreptul de a-şi redeschide Institutul de Teologie de la Halki, autorizaţia de reparare a bisericilor e amînată la nesfîrşit.)

Pe scurt, vizibilitatea publică şi politică a religiei serveşte drept instrument ideologic totalizant. Regimul Erdogan încearcă să prezinte societatea turcă drept caracterizată de un sunnism care, pentru a fi unificator, e agresiv şi exclusivist faţă de diversitate (inclusiv musulmană). Democraţie? Da, dar mai încet cu pluralismul. Democraţie? Un fel de „democraţie”, care înseamnă puterea mulţimilor de adepţi ai lui Erdogan, inflamaţi de lozinci unde sunnismul devine pricină de ură şi agresivitate. 

(Paranteză: cum reacţionează, în România, parlamentarii şi puterile statului faţă de violenţele AUR din 10 mai? La ameninţările cu cuţite şi icoane din jurul Parlamentului, purtătorul de cuvînt al PNL răspundea doar cu jelanii; intervievat de un post TV, nu era în stare – ca reprezentant al unui partid de guvernămînt – să anunţe nici o măsură care să pedepsească şi să elimine asemenea brutalităţi. Instituţiile statului se ceartă, dînd fiecare vina pe cealaltă pentru slaba lor putinţă. Sîntem oare, în spaţiul public al unei democraţii liberale, europene, la adăpost de violenţa mîrlănesc „creştină” a AUR? Mă întreb.)  

Declarîndu-şi identitatea alevi, Kemal Kiliçdaroglu anunţa un program de societate în care diversitatea, fie ea religioasă, etnică, de convingeri, va participa la viaţa publică. „Voi fi preşedintele a 85 de milioane (de oameni)... Nu voi face deosebiri şi îi voi îmbrăţişa pe toţi”, a afirmat Kiliçdaroglu. El e bine plasat pentru a se angaja în favoarea pluralismului, pentru a fi promotorul lui foarte credibil. Istoria grupului din care face parte o dovedeşte abundent. Grupărilor alevi le este propriu un islam de inspiraţie mistică, sufită, a cărui inventivitate mito-poietică în ce priveşte interpretarea credinţei a stîrnit mereu suspiciunea islamului oficial. Marginale, înclinate spre libertatea şi diversitatea modurilor religioase, grupurile alevi au fost adesea ameninţate, atacate, reprimate de oficialităţi ori de majoritari extremişti. Apărute în Turcia cu şapte secole în urmă, avînd rădăcini în islamul iranian, confreriile alevi sînt, în sine, un simbol al minorităţii sensibile la pluralism. Receptive la teme spirituale din alte tradiţii, distante faţă de conformismul comportamental, durabile în pofida represiunilor, ele au fost marcate de beneficiile diversităţii, dar şi de diversitate conflictuală internă.

Turcologul Luminiţa Munteanu a dedicat acestei minorităţi lucrarea ei de doctorat: Dervişi sub zodia semilunei, volum apărut în colecţia Bibliotheca islamica, la Editura Kriterion, în 2005. O citez: „Desprinsă din amplul flux mistic care învolbura lumea islamică în secolele XIV-XVI, confreria şi-a construit o identitate proprie, situată dincolo de logica severă, exclusivistă a marilor monoteisme, permanent deschisă influenţelor fecunde, care nu-i primejduiau principiile şi autonomia funcţională”. Luminiţa Munteanu a studiat cu rigoare, acribie şi sensibilitate portretul de anasamblu al confreriei: de la geneza şi specificul ei religios la doctrină şi modurile experienţei spirituale, la raportul cu alte tradiţii şi pînă la condiţia actuală a identităţii alevi, care încearcă să se afirme în societatea turcă în diferite moduri: de la conservarea tradiţiei mistice la dezvoltări culturale, politice, identitare. Autoarea insistă asupra specificului alevi şi, în egală măsură, asupra faptului că – percepută drept marginală, dacă nu străină, de sunniţii majoritari – gruparea face parte pe deplin din istoria, din cultura, din identitatea turcă. În pofida unui conservatorism ostil, îndreptăţirea ei ca actor public îşi face treptat loc în conştiinţa societăţii. Începe – nu fără dificultăţi – să fie acceptată. Cînd acest text va fi publicat, vom şti, poate, dacă alegerile au înclinat cumpăna de partea regimului omogenizant sau de partea pluralismului.

De cealaltă parte a Europei, la încoronarea regelui Charles al III-lea, pluralismul religios arăta altfel: destins, acceptat, fratern. De-a lungul istoriei sale, Anglia n-a fost deloc cruţată de conflicte, represiune, discriminări religioase. Dar le-a depăşit, aşa cum – e de sperat – le va depăşi de asemenea Turcia pe ale sale. Sigur că în Occidentul secularizat, apartenenţele religioase nu mai stîrnesc decît rar pasiuni antagoniste. Ele sînt percepute mai degrabă drept identităţi private ori restrîns comunitare. 

Rostindu-şi jurămîntul de încoronare, regele l-a adaptat unei societăţi multiculturale şi multireligioase. Dar l-a adresat în primul rînd lui Dumnezeu, căci El era cel care, prin oficianţi, îl încorona în faţa întregii lumi. Şef al Bisericii Anglicane, devotat membru al ei, regele i-a cerut lui Dumnezeu: „Dă-mi să fiu o binecuvîntare pentru toţi fiii tăi, de toate confesiunile şi convingerile, pentru ca împreună să descoperim căile binelui şi să fim călăuziţi pe căile păcii prin Iisus Christos, Domnul nostru”. 

În Europa larg secularizată, monarhul englez a celebrat Polul divin şi universalitatea iradierii lui.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.