Pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinții

Dacă în multe ocazii am ales să mi intitulez articolele cu un citat din Biblie, de data aceasta a furat startul în mintea mea, aproape spre propria mea surprindere, formularea parodică, dragă românilor, a unui citat din Epistola către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, care spune că sfinții vor judeca omenirea (I Cor. 6, 2). Intenția mea era să lămuresc din punct de vedere istorico-teologic cîteva aspecte ale sfințeniei. Sensul zicalei românești este în mod evident că anturajul unui șef îi dejoacă bunele intenții, fie că acest anturaj este o birocrație coruptă și cinică, fie că este un surogat ineficient al șefului. Aplicată la lumea de dincolo, observația își găsește conținut în credința privitoare la intermedierea sfinților pe lîngă Judecătorul ceresc. În credința simplă, dar eficace, a creștinilor noștri de-a lungul secolelor, sfinții erau chemați să înduplece un Judecător implacabil (deisis – mijlocire) sau chiar să răscumpere pentru un credincios sau altul, din bogăția meritelor lor, o parte din insuficiențele celor care cereau intermedierea (în Viața Sfîntului Vasile cel Nou, acesta îi dă protejatei sale niște monede de aur spiritual cu care să-și achite datoriile pe la vămile văzduhului). Cum se evaluează eficacitatea ca mediator a unui sfînt? Simplu, prin popularitate.

O legendă populară rusă, relatată de V. Soloviov în primul capitol din Rusia și Biserica universală, ni-i înfățișează pe sfinții Nicolae și Ioan Cassian traversînd lumea în drum spre Dumnezeu și întîlnind un țăran a cărui căruță s-a împotmolit în noroi, Sf. Nicolae decide să se oprească pentru a-l ajuta, în timp ce Sf. Cassian își vede de drum cu argumentul că-și va murdări haina albă într-o acțiune care l-ar deturna de la obiectivul său. Controversa amicală a Sfinților Nicolae și Cassian privitoare la necesitatea intervenției în trivialitatea murdară a vieții cotidiene a credinciosului, în opoziție cu obiectivul păstrării purității ascetice, ilustrează bine ideea popularității unui sfînt prin concluzia ironică a păzitorului porților raiului, Apostolul Petru, care îi atribuie Sfîntului Nicolae două sărbătoriri în an, iar Sfîntului Ioan Cassian una la patru ani (29 februarie). Nimeni nu poate măsura mai bine puterea unui sfînt decît cel care i-a simțit ajutorul. Mărturia acumulată a tuturor celor care s-au simțit ajutați este soclul puterii spirituale a unui sfînt. Fără acesta, sinaxarul ar fi eventual un registru prosopografic.

Dar nu poate fi nici măcar așa ceva, fiindcă sfințenia este eminamente non-publică. Publică este onoarea sau cinstea, adică statutul social. De aceea mulți sfinți au biografiile reduse la esență, un gest, o decizie, o acțiune care îi desprinde de lumesc și le deschide porțile Împărăției. Majoritatea sfinților din calendar sînt martiri, oameni care, indiferent de viața pe care au dus-o, ies deodată din „înțelepciunea“ acestei vieți pur și simplu renunțînd la ea. Moartea martirică nu le asigură în societatea lor de origine onoruri, ci dimpotrivă, confiscarea bunurilor și oprobriu pentru familie. Cultul lor apare ulterior din inițiativa unor marginali.

Nevoia de a decontextualiza sfințenia merge pînă la pseudonimitate, adică mulți sfinți poartă un nume care le ascunde identitatea istorică. Marii sfinți cu moaște de pe teritoriul țării noastre sînt din această categorie. Viața pămîntească a Sf. Paraschiva e foarte vag cunoscută, iar pentru moaștele sf. Filofteia de la Curtea de Argeș, unde au ajuns din secolul al XV-lea, a fost compusă o viață nouă în secolul al XVIII-lea, atunci cînd moaștele s-au trezit la viață, dar nu se mai găsea nici o scriere care să arate prin ce se făcuse cunoscută sfînta. Noua identitate a sfintei Filofteia, cea a unei fetițe exemplar de milostive, omorîte la mînie de propriul tată avar și nestăpînit, răspundea tocmai nevoii oamenilor mici și lipsiți de apărare de a se vedea reprezentați printr-unul ca ei în lumea puterii absolute, cea care bulversează ierarhia lumească. Asemenea pseudonimități se constată încă din antichitate, iar cercetători de istoria religiilor le-au pus pe seama unor structuri de gîndire mitică, așa cum e cazul Sfîntului Gheorghe omorîtorul de baulaur, înțeles ca figură a eroului civilizator, care biruie haosul naturii sălbatice, prin supunerea acesteia cu uneltele agricultorului (pe grecește, ho georgos = omul pămîntului, țăranul) pentru a rodi însutit și a permite astfel proliferarea vieții pe pămînt. Dar această lectură mitologizantă ignoră faptul că sfințenia poate îmbrăca, din smerenie, și chipul unor figuri precursoare ale evangheliei.

Dar sînt și cazuri ale unor pseu-donimități construite cu grijă prin conlucrarea dintre părinții duhovnicești și fiii duhovnicești, cum e cazul Sfintului Dionisie Areopagitul sau al Sfîntului Andrei Nebunul întru Hristos. Prin aceasta, ei urmăreau nu numai punerea sub protecția unei autorități din trecut a unor scrieri foarte importante pentru acea comunitate, ci și „dezistoricizarea“ figurii sfinte. Sfințenia nu trebuia văzută ca un bilanț istoric pozitiv, nici ca o acumulare de virtuți în care să nu se strecoare mai mult de o smochină furată în copilărie sau un cuib de pasăre strivit din neatenție. Problema este că bilanțul pe pămînt nu-l pot întocmi decît alți oameni, încă lumești, atît de neputincioși în a judeca cele cerești. În hagiografia veche, sfințenia nu trebuia să pară o coroniță de premiant sau o decorație de erou, fie și acordată post-mortem pentru merite acumulate cu scrupulozitate de-a lungul vieții, și pe care o comisie de canonizare să le contabilizeze conștiincios în dosare cu iz birocratic. Sfințenia era o irumpere necontrolată a supranaturalului, de cele mai multe ori tulburătoare pentru ordinea lumească.

Dar fiindcă am pomenit citatul din Corinteni, el merită recitit în contextul său mai larg despre raportarea la ipocrizie în comunitățile creștine. Sfîntul Pavel îi îndeamnă pe creștinii corinteni să facă curat în Biserica lor, nu în lume. „Dar nu am spus, desigur, despre desfrînaţii acestei lumi… căci altfel ar trebui să ieşiţi afară din lume. Dar eu v-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrînat, sau lacom, sau închinător la idoli, sau ocărîtor, sau beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. (…) Iar pe cei din afară îi va judeca Dumnezeu. Îndrăzneşte, oare, cineva dintre voi, avînd vreo pîră împotriva altuia, să se judece înaintea celor nedrepţi şi nu înaintea celor sfinţi? Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Şi dacă lumea este judecată de voi, oare sînteţi voi nevrednici să judecaţi lucruri atît de mici? Nu ştiţi, oare, că noi vom judeca pe îngeri? Cu cît mai mult cele lumeşti? Deci dacă aveţi judecăţi lumeşti, puneţi pe cei nebăgaţi în seamă din Biserică, ca să vă judece.“ (I Cor. 5, 11, 6, 5) Sfinții lui Pavel care judecă lumea, ba chiar pe îngeri, sînt creștinii înșiși, ecclesia rugătoare și mărturisitoare, nu sinaxarul. Creștinul este chemat să se lase îndumnezeit, înfiat de către Dumnezeu. În virtutea acestei înfieri judecă el lumea și pe îngeri, deci nu cu puterea sa omenească de judecată, ci cu a Duhului Sfînt. Și unde se sălășluiește Duhul Sfînt cu asupra de măsură? Nu în cei „nebăgați în seamă din Biserică“? Adică în cei pe care ar trebui să-i chemăm să ne judece pricinile lumești?

Gîndurile aceastea au fost scrise în așteptarea dezbaterilor în jurul canonizării părintelui Arsenie Boca. Cine este însă Arsenie Boca în viața sa istorică? Un pictor bisericesc minor, fost monah, fost preot îndepărtat de la cele sfinte, care moare pe 28 noiembrie 1989, izolat într-o casă din Sinaia, înconjurat de cîțiva prieteni și foste monahii. Prin această ieșire din viața pămîntească la marginea societății, nimeni nu-l poate acuza pe Arsenie Boca că și-a construit un soclu. Toată viața sa a fost un lung șir de refuzuri, de la cel de a colabora cu Securitatea la cele de a rîvni vreo gratificare publică. El nu are altă biografie decît aceea a unui șir succesiv de retrageri, în anonimat și irelevanță socială, în condițiile în care retragerea în pustnicie îi fusese refuzată de regim. Cu barba tăiată, lucrînd ani de zile la o obscură biserică de țară sau în tehnica decorativă a emailului, Arsenie Boca și-a șters urmele, în afară de acelea lăsate, dincolo de voința lui, în sufletele oamenilor. Ducînd ironia autoderiziunii pînă la capăt, singura lui hagiografie a venit din exteriorul lumii ecleziale, prin investigația jurnalistică, necomplezentă, a Tatianei Niculescu.

Revenind la titlul împrumutat ironiei populare, dacă high-life-ul ceresc ar fi populat tot de cei care și-au primit cele bune și pe pămînt (în primul rînd recunoaștere socială și cinstire publică), atunci primul care ar lipsi de la petrecere ar fi Iisus din Nazaret, de teamă să nu-l mănînce sfinții!