Pietrificare
Potrivit Genezei, omul este făcut din lut. Simbolic, acest „material de bază“ indică, printre altele, plasticitatea fiinţei umane, capacitatea ei de a se lăsa modelată, de a primi structura pe care i-o dă marele Plăsmuitor. Omul e viu spiritual în măsura în care se lasă lucrat de „Polul plus“, de suflul, mesajele, semnele lui. Maleabilitatea nu înseamnă aici supunere inertă, neparticipare. „Lutul“ este prin excelenţă materialul în care se poate întipări pecetea chipului divin, acea „sămînţă de lumină“ care face din om un interlocutor valabil al Făuritorului. A rămîne în dialogul formativ cu Autorul tău: iată una dintre posibilele definiţii ale vieţii spirituale. În mod ideal, omul se lucrează pe sine, se dezvoltă, se amplifică prin dialogul inteligenţei sale cu inteligenţa divină. Spiritual, ca şi biologic, scăderea maleabilităţii, a capacităţii de a te preschimba înseamnă îmbătrînire. „Ortopraxia“ mulţumită de ea însăşi, conformismul, rutina, suficienţa beton de certitudini, imună la nuanţe, întrebări şi reflexivitate sînt asemenea fenomene de îmbătrînire. „Lutul“ ajunge formă ţeapănă, incapabilă de creştere, de înnoire. „Fără plasticitate, vieţile noastre devin un simplu prilej de a tezauriza eşecuri“, nota Andrei Pleşu într-un frumos pasaj din Jurnalul de la Tescani.
Iar carenţa gravă, fatală este − în Biblie − „împietrirea“. Frăgezimea originară a lutului e înlocuită atunci de duritatea rece, insensibilă, inanimată a pietrei. Fiinţa ajunge închidere fără fisură, fără comunicare, fără pricepere. „Ochii lor sînt închişi şi nu pot să vadă; inima lor este împietrită şi nu pot să înţeleagă“ (Isaia, 44, 18). În Biblie, persoanele, ca şi grupul, obtuze, „învîrtoşate“, „tari de cerbice“ fac obiectul mîniei sau al exasperării divine. Nereceptive, nemodelabile, neinteligente, oarbe, ele riscă să se prăbuşească sub propria gravitaţie, sub greutatea lor de bolovan. Stagnarea, ataşarea de „achiziţii“, fie ele materiale ori chiar spirituale, pot conduce la acest risc. Iată de ce efortul spiritual e atît de des caracterizat prin metafora drumului. O fiinţă în mers e o fiinţă „în lucru“, atentă la semnele ivite înăuntrul şi în afara ei, străduindu-se să le înţeleagă, să le folosească pentru îmbunătăţirea de sine. Cîtă vreme ne aflăm în devenire, spunea Părintele Scrima, „marele pericol… este să te opreşti pe loc, să încremeneşti. Încremenirea, din punctul de vedere al acţiunii (dar şi filologic), înseamnă mineralizare. Însă mineralizarea este permisă numai eschatologic… Pentru că acolo mineralizarea devine luminoasă.“
De-a lungul celor două Testamente, strădania lui Dumnezeu este să „înmoaie“ inimile umane pîndite de mineralizare, să le redea prospeţimea sensibilă la influenţa lui formativă. „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne“ (Iezechiel 36, 26). Mesajul lui Christos, pe care Pavel îl vesteşte corintenilor, e menit să se înscrie pe suportul viu, palpitînd, creator al interiorităţii umane: e scris „cu Duhul Dumnezeului celui viu, nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii (II Corinteni, 3, 3).
Unul dintre miracolele pe care Dumnezeu împreună cu omul le săvîrşesc este dezîmpietrirea lui Zaheu, „mai-marele vameşilor“. Strîngător de taxe din care-şi face parte grasă, Zaheu e figura unei instituţionalizate lăcomii de bani şi nedreptate. Or, el e în stare, într-o clipă, să se preschimbe, să redevină maleabil în faţa lui Iisus, să-l „găzduiască“ pe divinul oaspete. „Dacă am năpăstuit pe cineva cu ceva, întorc împătrit“ (Luca, 19, 8), îi spune el lui Iisus, care îi trezise conştiinţa.
Religios vorbind, „împietrirea“ e o atitudine care poate tîrî persoana ori grupul în izolare, beznă, sufocare. Socio-politic vorbind, „împietrirea“ e la fel de periculoasă. Din păcate, nu numai pentru grupul în cauză, ci pentru întreaga comunitate. Avem dovada în aceste zile.
Mai-marele vameşilor s-a putut trezi, s-a putut preschimba. A luat seama la sine însuşi, la dreptate, la exigenţele comunitare. Dl Dragnea şi PSD-ul, aşa cum îl conduce el, nu pot. Rămîn „împietriţi“ în malversaţiunile lor. Lupta împotriva corupţiei a putut deveni în România eficientă, s-a putut schimba. Justiţia din România a devenit independentă, s-a putut schimba. Dl Dragnea şi PSD-ul, aşa cum îl conduce el, nu se schimbă. În ciuda predominanţei politice a PSD, societatea românească s-a putut schimba. Civismul plin de civilitate, grija pentru statul de drept adună acum sute de mii de oameni în stradă. Preşedintele României şi-a putut schimba subit şi salutar tipul de prezenţă publică. Biserica Ortodoxă are un mesaj care cere continuarea luptei anticorupţie, dreptate socială, dialog. Şi ea şi-a putut schimba, în mod neaşteptat, stilul de intervenţie în spaţiul public. Dl Dragnea şi PSD-ul, aşa cum îl conduce el, nu se schimbă. În pofida tuturor celor care se schimbă în jurul lor, rămîn de neurnit, chiar dacă mimează cîţiva paşi încolo şi încoace. Înconjuraţi de protestele cetăţenilor, de reacţiile unor instituţii fundamentale din România, de avertismentele comunităţii internaţionale, şefii PSD & ALDE stau încleştaţi pe interesele de clică. Perpetuează în societate îngheţul comunismului naţionalist, chircit acum la bunul plac al unei mafii de judeţ. Persistă într-o rigiditate care combină ridicolul cu sinistrul. Ce deosebire de stil între ei şi protestatari (cei din Piaţa Victoriei)! Cei din urmă au putut îmbina indignarea cu umorul, perseverenţa cu inventivitatea şi buna dispoziţie. Au făcut din protestele lor o sărbătoare a civismului. Sînt tineri. Nu doar ca vîrstă a majorităţii lor, ci şi stilistic.
Aşa cum e condus acum, PSD îmbătrîneşte tot mai mult. În vara lui 2012, şefii lui puteau aştepta alegerile care le-ar fi dat o guvernare confortabilă, cu un Parlament amplu favorabil. Au preferat să încerce o lovitură de stat, punîndu-şi oamenii în poziţii-cheie, brutalizînd legea, organizînd referendumul de suspendare a preşedintelui. Acum Parlamentul le e larg favorabil. Îşi puteau trece legile cu dedicaţie prin făgaşul legislativ normal. Au preferat s-o facă pe furiş, încercînd să batjocorească vigilenţa publică. Pot face la fel cu tot soiul de alte legi care să le pună ţara la dispoziţie. Parcă ar vrea să ne arunce în faţă că ordinea democraţiei liberale e pentru ei un moft. Că cetăţenii sînt pentru ei masă de înşelat. Îşi închipuie că scenariul pe care-l înjghebează din tocite scheme populiste (protestatari plătiţi, manipulaţi de străini, covîrşiţi de milioanele de votanţi PSD) poate să bată realitatea. Trăiesc pietrificaţi în văgăuna demagogiei lor.
E vreo speranţă ca PSD să intre într-un proces, cît de lent, de dezîmpietrire? Cîţiva membri PSD au arătat, prin declaraţii ori demisii, că există, ici şi colo, o reacţie faţă de scleroza de la capul partidului. Poate PSD să se remodeleze, să devină un partid viabil, democratic, civilizat de stînga? Un om din Piaţă nu şi-a pierdut speranţa. Pe pancarta lui scria: „Renunţaţi la hoţi şi vă iertăm pe toţi“.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase. Cea mai recentă carte publicată e Modelul Antim, modelul Păltiniş. Cercuri de studiu şi prietenie spirituală, Humanitas, 2015.
Foto: Andrei Ivan