Pietrele tac

În 1979, Babacar Sedikh Diouf se întreba încă despre aceste monumente ale propriei sale ţări: Les mégalithes, monuments funéraires ou sanctuaires d’initiation? Între timp, adică din 2006, două dintre cele mai importante situri, cel de la Sine Ngayene şi cel de la Wanar, alături de două dintre cele din Gambia, Wasu şi Kerr Batch, au ajuns pe lista monumentelor UNESCO. Nu sînt singurele situri africane, în definitiv, aparţinînd unor culturi pe care astăzi, întrucît aproape totul despre ele s-a uitat, le numim stranii (http://whc.unesco.org/en/tentativelists/4003/). Tot ce ştim despre ele (http://www.cera mostratigraphie.h/blog/?p=82) ne vine prin intermediul unor studii recente, făcute de University of Michigan (prof. Augustin Holl) şi de Universitatea din Dakar (Cheikh Anta Diop), printre puţini cercetători localnici numărîndu-se dl profesor Hamady Bocoum, arheolog, director în Ministerul Culturii din Senegal. Prin amabilitatea domniei sale, am avut ocazia să putem ajunge, soţia mea şi cu mine, chiar la începutul acestui an, în proximitatea cîtorva astfel de locuri tainice. Nu voi strica eventualului specialist plăcerea de a căuta mai multe informaţii online, pentru că texte publicate nu sînt, încă, suficiente. Recomand unul: "Des mégalithes au Sénégal", de H. de Saint-Blanquat, de asemenea depăşit de descoperirile celor doi profesori citaţi mai sus, publicat în revista Sciences et Avenir (nr. 386/1979, pp. 62-67), pentru că nu există încă suficientă literatură academică pe această temă. Altfel, informaţii sporadice se pot găsi (http://fr.wiki pedia.org/wiki/Cercle_m%C3%A9galithique), dar aştept să văd articolele promise de dl Bocoum, mai ales cu privire la funcţiunea ritualică a acestor cercuri. Nici cercetarea nu este completă. Datarea este încă ezitantă, săpăturile au a se face, la fel - relevee; necum să fie vorba, încă, de interpretări ale riturilor funerare, ale artefactelor găsite, sau de corespondenţe în cadrul mai amplu al culturilor megalitice din alte părţi ale lumii. Eu, unul, nu vă pot descrie decît cum am ajuns la aceste structuri şi ce am văzut. Asta este, în sine, o performanţă: siturile arheologice sînt mai îndepărtate - în absenţa informaţiilor şi a infrastructurii rutiere - decît ar putea să pară la prima vedere. În Dakar, cel puţin printre diplomaţi, ele sînt mai mult o rumoare, ceva despre care "se" aude, dar unde nu "se" merge. Cele cîteva cuvinte din ghiduri nu sînt lămuritoare şi cu toatele descurajează o excursie pînă acolo. Ca să ajungeţi, totuşi, vă trebuie echipament ca-n răposatul raliu Paris-Dakar: cel puţin maşină 4x4 solidă, apă şi hrană (nu e mai nimic de cumpărat după Kaolack, cel mai aproape oraş, lăsat cu 100 km îndărăt, el însuşi nu într-o formă grozavă şi aflat la 200 km sud-est de Dakar, spre Tambacounda). După ultimul oraş, se merge pe N4 (Transgambienne), care este un drum fost asfaltat, actualmente cu cratere. În Africa (precum şi la noi), acolo unde nu există întreţinere, cele mai proaste drumuri sînt cele asfaltate. Dacă s-ar fi făcut (în România), poate cu ajutorul minerilor disponibilizaţi aiurea, drumuri de macadam, toată infrastructura rurală ar fi fost astăzi 1) existentă şi 2) în perfectă stare de funcţionare, adică exact cum nu este, încă şi încă şi încă. Deîndată ce am părăsit aşa-zisa şosea (pentru acurateţe, trebuie să spun că se lucrează peste tot în Senegal la infrastructură rutieră nouă, dar... asfaltată), drumul de pămînt a fost perfect! De altfel, mai înţeleaptă decît cei ce o conduc, lumea face un al doilea drum, paralel cu craterele, pe care îl şi foloseşte. Nu e vorba doar de Senegal: anul trecut am parcurs unul identic de la Jurilofca la Babadag. Prin urmare, se părăseşte Transgambienne-ul la 11 km după Nioro du Rip, se merge prin savană încă nişte zeci de kilometri. Locul, ca toate locurile, e dumnezeiesc de frumos: mult mai verde, oricum, decît zona Dakar. Pentru orientare, se întreabă localnicii peste tot unde se zăreşte unul (indicatoarele sînt o mare necunoscută chiar şi în capitală, dar lumea e amabilă, chiar dacă informaţiile sînt cu totul relative). Părăseşti şi ultimul drum care să fie în stare să poarte acest nume: deja sîntem în plină orientare moleculară, deleuziană: după urmele turmelor de zebu şi după baobabi sacri. Mai înainte, am trecut pe lîngă multe alte astfel de cercuri litice, risipite prin savană, cărora însă nu li se poate ataşa şi prefixul "mega". De fiecare dată, Robert, bunul nostru şofer creştin şi de etnie sereer, făcea o faţă tot mai lungă: pentru ce am bătut atîta drum? Îl consolam spunîndu-i că e vorba despre o cultură care a început să construiască aici aceste locuri funerare cu 200 de ani înainte de Hristos şi a încetat să îşi mai îngroape astfel morţii prin secolul al XV-lea, probabil prin convertire la islam. În fine, am ajuns la Sine Ngayene, în plin mijloc al nicăierei. Cîţiva manglieri, savana ubicuă, turme. Copiii care se iau după cei doi toubab-i nebuni şi şoferul lor ne spun că sînt şi alte lighioane, care păzesc mormintele. Vorba lui Heidegger: şarpele şi greierele. Priveliştea însă îi schimbă părerea lui Robert (sau doar e politicos): se spune, mă rog, se scrie că sînt - cu totul - peste 50.000 de pietre dispuse în acest structuri circulare, astfel: un tumul, care serveşte ca loc de îngropăciune familiei sau clanului. Pietre roşii ca sîngele închegat sînt care poroase, care şlefuite; care prismatice, care cilindrice şi sînt dispuse pe perimetru. Au oxizi de fier, dar depărtarea carierei poate că nu e străină de semnificaţia cromatică în acest context funerar? În definitiv, una dintre teoriile alternative despre loc vorbeşte despre maxilare frînte, ceea ce poate să sugereze că e sit funerar, dar nu de moarte bună... La est, totdeauna la est, un cromlech mai înalt decît restul pietrelor. Ici şi colo, alte pietre, dispuse drept. Mi s-a spus că geometriile sînt elaborate şi aştept să văd releveele (mi s-a sugerat Google Maps sau Earth, dar nu se văd de sus) şi eventualele corespondenţe între aceste geometrii "elaborate" şi alte orientări cardinale sau astronomice. Oricum, nici o piatră nu e perfect verticală, ci înclinată către exterior, ca nişte petale care se deschid. Nu ştiu dacă e efectul timpului. Mi-ar plăcea să cred că tumulii sînt, astfel, închinaţi către cer. Mă aştept ca ele să existe, le-am văzut în lucrările în pămînt şi piatră ale culturii Hopewell din Midwest-ul american, despre care, poate, voi scrie altădată, căci am avut cu mine un ghid perfect, care le-a studiat şi le-a refăcut în VR, mentorul meu de la Cincinnati, profesorul John E. Hancock. Acolo, construcţiile erau făcute încît, spre pildă, o dată la un ciclu lunar (optsprezece ani), luna să răsară într-o seară printr-o strungă construită anume pentru asta. În fine, sînt la început cu cercetările şi cunoştinţele se vor impune greu, pentru că pietrele astea nu sînt nici la Stonehenge şi nici în Franţa. Nici sanctuarele de la Sarmizegetusa nu au, în definitiv, vreo soartă mai bună: ca şi acolo, în incinta adumbrită de UNESCO, creştea iarbă pînă la brîu (bine măcar că nu au venit cu detectoarele de metal, încă). Dar mult mai gravă mi se pare uitarea băştinaşă. Nimeni, dintre localnicii cunoscuţi de noi, nu ştia nimic. Cei de prin satele prin care am trecut ştiau doar că există. Copiii, care s-au ţinut ciotcă după noi prin tot cîmpul, cît am adăstat acolo, nu ştiau decît că, din vreme în vreme, vin, tot aşa, grupuri de albi ciudaţi care pozează pietrele şi pleacă, după ce, bineînţeles, dau bacşiş. Bine, întreb, dar la şcoală ce vi se spune despre aceste pietre? Nimic. Flăcăii fac doar şcoală coranică, unde nu se învaţă despre lucrurile de pe lumea asta... Locul este însă copleşitor. Străvechimea se străvede în pietrele impecabil dispuse, dar care tac. Ţiuie doar greierii, sub soarele năucitor. Şi iarba, metalic, ca secerişul morţii peste care creşte.