Photios, contemporanul umanității

 Despre viața patriarhului Photios al Constantinopolului (consumată, cu aproximație, între 820 și 893) nu știm tot ne-am dori pentru că, deși a trăit într-o epocă înfloritoare, după teribila criză iconoclastă, ilustrul erudit și-a făcut mai mulți adversari neîmpăcați decît prieteni fideli, gata să-i consacre o biografie lămuritoare. Acuzat de unii savanți catolici moderni că a provocat prima schismă teologică majoră între Orient și Occident – în subtila chestiune a purcederii Sfîntului Duh –, acest umanist deopotrivă obișnuit cu intrigile aulice și cu urmările lor (de două ori nefaste pentru el însuși) a contribuit din plin la renașterea intelectuală a Imperiului Bizantin sub dinastia macedoneană. L-am socotit ca „umanist” ante litteram, de vreme ce găsim în personalitatea & lucrările sale, încă din secolul al IX-lea, toate calitățile definitorii pentru Renașterea italiană din veacul al XV-lea, de la pasiunea filologică pentru Antichitatea păgînă și moștenirea patristică pînă la retorica sofisticată, curiozitatea față de științe și un anume elitism cu orgolii ezoterice. Deși pomeniții săi dușmani – precum Nichita David și Pseudo-Simeon Magistrul – i-au creionat un portret negativ, faimosul ierarh se va fi consolat postum, după ce Biserica Răsăriteană l-a canonizat, sub emfatica titulatură „Sfîntul Photios cel Mare, Mărturisitor al credinței, întocmai cu Apostolii și Stîlp al Ortodoxiei”. 

Poate că, într-o zi nu prea îndepărtată, vom avea în românește textul integral al Bibliotecii lui Photios (pe care manualele noastre de bizantinologie îl numesc, mai neaoș, Fotie). Acea imensă operă de compilație critico-anecdotică, grație căreia instabilul patriarh de Constantinopol face, la scara devenirii grecești, figura unui al doilea Diogene Laertios, rămîne lucrarea sa cea mai prestigioasă, pentru că a salvat sute de autori, titluri și citate altminteri sortite uitării. Pentru moment, se cuvine să salutăm traducerea celor 256 de Sentințe morale, apărute bilingv în colecția de texte medievale găzduită de Editura Polirom (2022). Traducerea, studiul introductiv și notele îi aparțin lui Cristian Ioan Dumitru, care ne predă o minunată lecție contextuală despre „cultura antologiei” în Europa veche. Evident, la Bizanț, genul sentențios îndeplinea scopuri didactice și pastorale, hrănindu-se atît din clasicii pre-creștini, cît și din tezaurul filocalic acumulat în mediul monahal. Aceste comprimate sapiențiale îmbinau sacrul și profanul în vederea unei vieți cotidiene echilibrate și tocmai natura lor practică le face utile pînă azi, dincolo de schimbarea radicală a decorului nostru istoric: dat fiind că, oricît ar evolua tehnologic, omul comite aceleași erori morale, observațiile bătrînului patriarh ecumenic rămîn inerent actuale. La acest efect de „prezență” contribuie desigur și opțiunile traducătorului, capabil să evite arhaismele. Astfel, tălmăcirea degajă farmecul fidelității, fără să ajungă opacă. 

Nu știu cît preia Photios din felurite izvoare parenetice și cît formulează direct, însă mă uimește, parcurgînd Sentințele, finețea psihologică a observațiilor sale asupra naturii umane. Dată fiind cultura lui enciclopedică și finețea standardelor bizantine, scriitura aceasta complexă și totodată sintetică nu uimește ca atare. Ceea ce pare a fi sclipirea geniului auctorial ține mai curînd de experiența  socială decantată etic și de forța dialectică din spatele fiecărui aforism. Familiarizat cu lumea politică, pe care a părăsit-o brusc, devenind patriarh de Constantinopol în numai trei zile, Photios rămîne ușor mizantrop, adică realist, tocmai pentru că suportase deja – nefiind el însuși pe deplin inocent – manevrele menite să otrăvească sufletele împătimite după putere. Pentru că nu mă pot întinde mai mult, vă las în final o mostră (și anume Sentința 26): „În cazul oamenilor destoinici, chiar și copilăriile devin imagini ale virtuții; în ceea ce-i privește însă pe cei ușuratici, pînă și ostenelile devin zadarnice, iar momentele de destindere, idoli ai răutății”.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.