Perplexitate

Istoricul Peter Brown spune undeva, în Viaţa Sfîntului Augustin, că Antichitatea tîrzie vedea mai ales în Christos măreţia Logosului divin, putere şi înţelepciune a lui Dumnezeu. Smerenia Lui, coborîrea în trup, în suferinţă şi moarte erau aspecte ale acestei măreţii, ale unei generozităţi sacrificiale. Ceea ce propunea în primul rînd Christos era o cunoaştere verticală, familiaritatea omului cu realităţile divine, intimitatea cu El însuşi ca Înţelepciune transcendentă. Asta venise Christos să ofere oamenilor. Mărturiile acestui mod de a-L înţelege pe Christos sînt nenumărate. De la Iustin Martirul şi Filosoful la Clement Alexandrinul, Origen, Grigore al Nyssei la Augustin, la atîţia alţii, Christos era înţeles drept călăuzitor spre teognozie. Pentru Origen, El e didáskalos theion mysteríon: e cel care îl învaţă pe credincios tainele divine, îl pune pe cale şi îl conduce în cunoaşterea lor. În secolul al VII-lea, un alt contemplativ, Isaac Sirul, mult citit şi urmat în întreaga creştinătate, spunea: „Cunoaşterea de Dumnezeu este împărăteasa tuturor poftelor şi sufletul ce o primeşte nu mai are nevoie de vreo dulceaţă de pe pămînt”. Iată o linie centrală de înţelegere a lui Christos şi a credinţei. Credinţa e elan de căutare a sensurilor verticale, speranţă că, asistat de divinul Învăţător, vei putea înainta în ele.

Or, în elanul acesta fast, amplu, în principiu nesfîrşit, omul credincios poate întîlni şi provocări care îl lasă fără glas. Pietre de poticnire? Pietre de şlefuire? Întîlneşte, de pildă, suferinţa. Nu problema suferinţei, ci suferinţa concretă, teribilă, destrămătoare. Nu mă refer la cazul jurnalistului Roman Protasevici, răpit şi torturat de regimul Lukaşenko. Suferinţa lui are un sens prea limpede: e curajul unui tînăr, al unor tineri de a înfrunta bestialitatea dictaturii. Şi orice ar fi silit jurnalistul să declare sub tortură, sensul curajului şi al suferinţei lui rămîne intact.

Însă oricine dintre noi se poate afla, de pildă, în faţa bolii, cîteodată fără şanse de vindecare, a unui copil, a unui părinte, a unui prieten. Asistă zi de zi la suferinţa trupului sau a minţii celui apropiat. Se străduieşte să-l ajute, să-l înconjoare cu atenţie, compasiune, iubire, să-i uşureze povara. Dar n-o poate elimina. Nici n-o poate lua asupra lui. Cum mai sună atunci întrebarea lui despre sens? E cuvenit, e decent să caute sensul unei suferinţe care nu îi aparţine, care nu e a lui, ca să o poată, eventual, prelucra, obţinînd de aici – cine ştie? – un beneficiu spiritual?

Mai în puterile noastre e să ne întrebăm întîi cum nu trebuie căutat sensul unei atare suferinţe. Un caz de neurmat – ne spune Biblia – e cel al prietenilor lui Iov. Întîi ei au atitudinea unei compasiuni adînci, tăcute, concordante cu nenorocirea dreptului nevinovat. „Au şezut pe pămînt, lîngă el, şapte zile şi şapte nopţi, fără să-i spună nici un cuvînt, căci vedeau cît este de mare durerea lui” (2, 13). Dar cînd Iov începe să strige la Dumnezeu după sensul suferinţei lui, prietenii devin necuvenit de vorbăreţi şi dau în gropi. Au explicaţii, au soluţii, au remedii. Ei, faţă de care Iov se simte din ce în ce mai străin, din ce în ce mai singur, caută un sens al suferinţei de tipul justificării. Probabil că ceva tot ai greşit, ajung să-i spună, iar rezultatul e năpasta – cuvenită – care te striveşte. Într-un caz atît de teribil cum e cel al lui Iov, ei apelează la schema retribuţiei, la mecanismul vină-pedeapsă, căinţă-recompensă. Judecă lucrurile în regimul cauzalităţii, al unei cauzalităţi plane, cvasi-automate, închise. E o logică confortabilă, la îndemînă, care îl preia chiar pe Dumnezeu în sistemul ei închis. Potrivit ei, strigătul lui Iov e o transgresiune. Încercarea lui de a-i vorbi lui Dumnezeu faţă către faţă e o impietate. „Dumnezeu smereşte pe mîndri şi mîndria, şi mîntuieşte pe acela care-şi pleacă ochii în pămînt”, îi spune Elifaz (22, 29-30).

Prietenii sînt instalaţi într-un tip de cunoaştere în care uimitorul, teribilul, scandalosul, straniul, neînţelesul, misterul sînt explicate – şi reţinute – în zona deja-ştiutului. Sensul e asigurat, pentru ei, în zona „finitului”. Se mulţumesc cu atît. Înteţind astfel suferinţa celui nevinovat. În primul lui cuvînt, Elifaz mai are o explicaţie: divinul îşi manifestă transcendenţa ca putere discreţionară: „pe cei care locuiesc în case de lut... îi striveşte ca pe o molie” (4, 19). Comportamentul divin e atît de impenetrabil încît apare ca „bun plac”, ca suprem arbitrar; se refuză oricărui sens, oricărui dialog cu făptura. Retribuţia închide sensul în zona cauzalităţii plane. Transcendenţa discreţionară suprimă posibilitatea sensului.

Iată-l apoi pe Ivan Karamazov, exasperat de scandalul suferinţei fie şi a unui singur copil. Omeneşte vorbind, instinctiv vorbind, Ivan pare îndreptăţit să „dea înapoi biletul de intrare”, să întoarcă spatele unui Dumnezeu care îngăduie aşa ceva. Chinul unui copil e lucru îngrozitor, nu are justificare. Astăzi, Occidentul e în mod special sensibil la oroarea agresiunilor faţă de copii, o urmăreşte, o judecă penal, o pedepseşte. Dar, în ce-l priveşte pe Ivan, el drapează în ideal de umanitate un raţionalism sărac. Respinge, pe drept cuvînt, împăcarea suferinţei prin răzbunare. Dar respinge şi iubirea supranaturală. Dumnezeu nu e invocat, nu e provocat la răspuns. Nu e creditat în generozitatea lui sacrificială, care infuzează încă de aici, în om, germenii unei alte condiţii, izbăvite. Dumnezeu e scos din discuţie pe baza unei logici strîmt umane. Şi cu asta dispare orizontul deschis spre divin în care omul poate fi lucrat în adîncul lui de suferinţa celui apropiat. Dispare posibilitatea de a pune suferinţa şi întrebarea despre suferinţă într-un cîmp comun, al omului şi al lui Dumnezeu.

Suferinţa celui apropiat dă destulă materie nu numai compasiunii, ci şi cunoaşterii. În imediat, ea înteţeşte atenţia faţă propriul comportament şi faţă de condiţia suferindului. Îţi supraveghezi momentele de descurajare, de oboseală, de exasperare şi revenirile la calm, răbdare, curaj în îngrijirea celuilalt. Îţi ceri iertare, lui şi lui Dumnezeu, pentru primele, mulţumeşti pentru celelalte. Devii mai fin în judecată, mai maleabil în comportament. Devii inventiv în încercarea de a-l asista cît mai bine pe cel avut în grijă. Intimitatea cu el creşte: îl cunoşti mai bine, vezi felul cum îşi îndură suferinţa, cum îi rezistă, cum o trăieşte. Dar iei act totodată de finitudinea puterilor tale de a-l ajuta. Cu toate că sună pretenţios, e totuşi adevărat că iei act de finitudinea ta ca fiinţă strict umană. Iei act, mai intens, de prezenţa divină care se bolteşte deasupra ta şi a celui suferind, păstrîndu-i pe amîndoi sub ochiul Său.

Simone Weil spunea că „măreţia creştinismului vine din faptul că nu caută un remediu supranatural pentru suferinţă, ci o utilizare supranaturală a suferinţei”. Suferinţa te poate îndemna să-ţi înteţeşti privirea, precum Iov, spre Sursa sensului. Să o soliciţi, să o interpelezi cu insistenţă, să aştepţi ca ea să te hrănească cu sensurile ei.

Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.

Foto: wikimedia commons