Pentru ziua de mîine

Umanismul creștin ne vorbește despre iubirea aproapelui. A celui de lîngă tine, dar și a străinului căzut pe cale, din pilda samarineanului milostiv. Evanghelia lui Iisus Hristos predică fraternitatea universală, căci mîntuirea nu se limitează la poporul ales, iar Vestea cea Bună a iconomiei Fiului (întrupare, moarte pe cruce și înviere) se adresează virtualmente tuturor oamenilor. Firește că acest model, care nu e sentimental, ci practic, inclusiv și generos, pînă la jerfta de sine, și-a găsit, cu excepția sfinților canonizați de Biserică, numai întruchipări parțiale și contraziceri curente, ilustrate atît prin persistența viciilor inerente naturii umane deteriorate, cît și printr-o lungă cronică de abateri flagrante, de la deghizarea sclaviei sub pretexte misionar-civilizaționale pînă la războaiele religioase care au însîngerat Europa veche. De la Renaștere și Reformă, cînd intrăm colectiv sub zodia neopăgînismului antropocentric, a raționalismului și a pesimismului istoric vecin cu nihilismul, am tensionat paroxistic atît tema dominării de către om a unei naturi ostile (care trebuie supusă și exploatată în folosul speciei), cît și mentalitatea antiumanistică, rezultată științific din logica selectivă a darwinismului. Supraviețuirea celui mai bine adaptat și lupta pentru viață, la care au dreptul numai indivizii puternici, au primit expresii politice socialiste, naționaliste, apoi național-socialiste și național-comuniste: pe lîngă cultul ingineriei industriale, au apărut războiul industrial, lagărul de concentrare/exterminare și ingineria socială utopică, menită să aducă raiul terestru prin mijloace revoluționare. Regret că trebuie să rezum aceste evidențe: o fac pentru că ele au devenit a doua natură a gîndirii comune și nu mai realizăm (decît în rare momente de recul filozofic) decorul ideatic și ideologic în care ne mișcăm, chit că reflexe ale vechiului umanism creștin reapar periodic, mai ales după crizele majore (ultima dată, după WWII, cînd proiectul reconcilierii și reconstrucției europene s-a inspirat explicit din reasumarea valorilor uitate ale creștinismului). Abia în asemenea contexte extreme, după ce am ruinat de două ori patrimoniul nostru moștenit, ne-am adus aminte că modernitatea și (azi) postmodernitatea exaltă o Rațiune abstractă, o gîndire colectivistă antipersonalistă și o etică a forței complet străine de învățătura lui Hristos, aflată, fie că admitem sau nu, la originea succesului istoric al civilizației euro-americane.

Pandemia COVID-19 ne propune ca măsură profilactică fundamentală deja faimoasa „distanțare socială“: să stai cît mai departe de aproapele tău! Omul (infectat) e dușmanul omului sănătos… Virusul lucrează ca un emisar macabru & invizibil al unei naturi (sau planete) care, după cum îmi scria fiica mea, „pare să-și ia revanșa“. Omul prometeic, stăpîn al stihiilor, se urăște pe sine prin aproapele său, devenit pericol mortal. Confruntați cu frica de frică și cu un adversar microscopic, insidios, care poate cotropi exponențial populații dezarmate, reinventăm tribalismul etnic, deglobalizăm economia și reafirmăm statul-providență ca instanță care-și afirmă puterea prin monopolizarea stării de excepție. Cu toate acestea, trăim intuitiv și profetic într‑o lume care, după ce va fi fost izbăvită medical, „nu va mai fi aceeași“. Fie ne reconciliem arcadic cu natura, ne moderăm consumismul și regîndim solidaritatea în termenii unui revival creștin, fie ne transformăm într-o rasă de zombies care viețuiesc online, artificializați aseptic, adică într-o populație de telemuncitori mizantropici. Vom găsi, prin reflecție iluminată de patosul vindecării, media între aceste căi, pentru că toate ajustările post-criză au fost deja prefigurate în dezbaterea academică și în căutările noastre spirituale. Dumnezeu – pe care scientismul nostru mistic l-a redus la terifianta tăcere a spațiilor infinite – nu ne dă niciodată lecții indescifrabile. Sper că vom fi și de această dată capabili să-i asimilăm mesajul, ceea ce îmi redă, oricît de difuz, optimismul deocamdată pierdut.

Teodor Baconschi este diplomat și doctor în antropologie religioasă.