„Pentru Eminescu, orice!”
Cu ocazia Zilei Culturii Naţionale, fiecare elev din Botoşani care s-a prezentat la mall şi a recitat toate cele 98 de strofe ale „Luceafărului“ a primit o tabletă de la dom’ primar.
Alina s-a trezit la 4 dimineaţa cu gîndul la „Luceafăr“. Nu ştia bine tabloul al IV-lea, cel în care Hyperion constată că fata de împărat nu s-a putut desprinde din cercul ei strîmt. Aşa că Alina a repetat întruna, vers cu vers, pînă la 7. Cînd s-a hotărît să participe la concurs, îşi împărţise cu totul altfel timpul de învăţare: ştia că audiţiile erau programate pentru luni şi marţi, aşa că se gîndea că poate repeta temeinic peste week-end. Cinci zile ar fi trebuit să-i ajungă pentru 98 de strofe. Însă cei de la Primărie au mutat audiţiile sîmbătă şi duminică.
Chiar cu tabloul al IV-lea învăţat, Alina a avut ditamai emoţiile cînd a ajuns în faţa comisiei. Credea că a greşit, mai ales că una dintre profesoare nota ceva, în timp ce ea recita. S-a blocat la versul „Vrei să dau glas acelei guri...“ După două cuvinte ajutătoare, şi-a tras sufletul şi a continuat.
…Ca dup-a ei cîntare
Să se ia munţii cu păduri
Şi insulele-n mare?
Alina n-ar fi cumpărat o tabletă, dar i se pare fain s-o primească pentru o poezie. A venit şi azi, ca suporter al Georgianei, colegă cu ea într-a XI-a, la Liceul „Nicolae Iorga“, şi bună prietenă.
Georgiana se aşază în faţa comisiei 4, respiră adînc. Îşi duce mîinile la piept, apoi le încleştează pe sticla de apă din poală. Ajunge pînă la final, dar are suflul unui maratonist. Mai nasol e cu o colegă de-a lor, care tocmai a ieşit de la comisia 3. Îi dau lacrimile de nervi, e roşie toată – s-a încurcat la penultima strofă:
Dar nu mai cade ca-n trecut
În mări din tot înaltul:
„– Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?“
Din tavanul mall-ului din Botoşani coboară trei roţi de car aurite, iar de ele atîrnă globuri mari şi mici, prinse între şiruri de luminiţe. Lifturi şi scări rulante se plimbă între foodcourt, cinema şi magazine, în ritmul unei duminici de ianuarie. Atîta doar că azi, muzica e dată încet, că nu se puteau concentra copiii la Eminescu. La etajul al III-lea, acolo unde-s locurile de joacă, salonul de înfrumuseţare, librăria şi cinematograful, se ţin audiţiile pentru concursul de recitare a „Luceafărului“.
Primarul Ovidiu Portariuc a pus anunţul pe Facebook pe 28 decembrie 2013. Îşi amintise că, la un alt Crăciun, pe cînd avea 9-10 ani, îşi dorea foarte tare o bicicletă Pegas. Taică-su i-a promis că, dacă învaţă „Luceafărul“ cap-coadă pînă la sfîrşitul anului, îi dă bani de bicicletă. În următoarele două săptămîni, numai „Luceafărul“ a visat şi, după o audiţie în familie, şi-a luat premiul.
Au trecut 25 de ani de atunci, iar copiii de azi visează mai degrabă la tablete, „modul prin care se transmite informaţia astăzi“. Portariuc s-a gîndit să împartă tablete celor care reuşesc să zică „Luceafărul“ întreg. E felul lui de a tăia puţin din elitismul tipic evenimentelor din preajma aniversării poetului: „De 10-12 ani, la Botoşani se organizează pe 15 ianuarie Ziua Culturii Naţionale, dar lucrurile rămîneau într-un cerc de maxim 150-200 de persoane: poeţi, academicieni, scriitori, eminescologi, tot felul de specialişti care bineînţeles că au rolul lor şi toată stima pentru efortul lor. Problema e că rămînea într-un cerc închis şi foarte greu ajungea la oameni.“ I-a plăcut şi ideea ca „Luceafărul“ să se audă în mall, „spaţiu al civilizaţiei moderne“.
S-au înscris 162 de copii, însă în cele două zile de concurs s-au prezentat doar 99. A fost şi o mică bîlbîială organizatorică la mijloc: regulamentul prevedea iniţial că se pot înscrie doar copii din municipiul Botoşani. În cea de-a doua zi, cînd elevii din restul judeţului au fost lăsaţi să participe, o parte dintre ei n-au mai apucat să ajungă în faţa comisiilor. Treaba asta s-a transformat într-o nouă ocazie pentru o mică răfuială politică. Liberalii, principalii rivali locali ai primarului pesedist, au anunţat că vor împărţi tablete şi celor care n-au reşedinţă în Botoşani. N-a mai fost cazul, pentru că în ultimele ore au fost chemaţi şi copiii din alte localităţi.
La etajul al III-lea sînt patru mese mici, fixate ca nişte piuneze în cele patru colţuri – pe lîngă scări rulante, coloane şi lifturi. Sînt comisiile, numerotate de la 1 la 4. Fiecare comisie e formată din doi profesori de limba română şi un actor. În jurul lor roiesc copii care repetă. Au foi scoase la imprimantă, cărţulii noi cu numele poetului în litere aurite, ediţii roase care-au răsărit din vreo bibliotecă.
În jurul prînzului, primarul trece pe la fiecare masă, ca să împartă încurajări şi strîngeri de mînă. Presa îl roagă să recite o strofă, dar refuză cu un zîmbet. Le cere membrilor comisiilor să se arate înţelegători şi să-i ajute pe elevi, pe ici, pe colo, pentru că „nu sîntem la olimpiadă sau la admitere“.
Unii dascăli au aspiraţii mai vechi legate de „Luceafărul“. „Le ceream la şcoală şelevilorţ să înveţe «Luceafărul», era ambiţia mea. Ei strîmbau din nas, dar se ambiţionau şi unii reuşeau“, povesteşte în pauza de masă una dintre profesoare, cea blondă şi tunsă scurt, cu privire severă. „Pentru viaţa lor, contează ce au învăţat, nu obiectul, tableta aia.“
Memorarea e principalul instrument al şcolii româneşti. Studiul PISA 2012, publicat la sfîrşitul anului trecut de Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, arată că, deşi pot citi cuvînt cu cuvînt un text, 4 din 10 elevi români nu-l înţeleg. Dar o poezie tot pot să înveţe.
Dac-ai trecut măcar cîţiva ani printr-o şcoală din România, n-ai cum să scapi de „Luceafărul“. Se lipeşte de tine ca un timbru vechi, cu tot ce ţi-a dictat profesoara de română despre drama geniului neînţeles vs omul de rînd („Ci eu în lumea mea mă simt / Nemuritor şi rece“ vs „Trăind în cercul vostru strîmt / Norocul vă petrece“), despre curentul romantic, despre Schopenhauer, Hegel şi Schlegel (ăştia pleacă primii de lîngă tine, i-ai scris în caiet şi i-ai şi uitat), despre moartea ca vis, simbolul oglinzii şi încă alte o mie de locuri comune ale interpretării marelui nostru poem naţional.
Dincolo de toate astea, lucrurile stau foarte simplu: „Luceafărul“ e un Romeo şi Julieta autohton, cu un Romeo venit din altă galaxie şi o Julietă jună şi casnică (Tybalt, vărul Julietei şi rivalul lui Romeo, e Cătălin, viclean copil de casă). Povestea unei iubiri imposibile, care sfîrşeşte, desigur, prost – prost pentru Luceafăr, care rămîne singur, bine pentru Cătălina, care rămîne cu Cătălin.
Dacă ni s-ar fi spus asta la şcoală, poate că „Luceafărul“ nu ni s-ar mai fi părut atît de greu de digerat, un obiect poetic neidentificat, fetişizat de generaţii întregi de profesori, critici, interpreţi literari şi dramatici, maltratat şi abuzat cu ocazia tuturor festivităţilor de 15 ianuarie. „Valoarea literară a unui text nu este direct proporţională cu abuzurile interpretative la care poate să fie supus acesta. Mai degrabă, este vorba despre abuzurile cărora reuşeşte să le supravieţuiască“, spune poetul Răzvan Ţupa. „Luceafărul“ supravieţuieşte bine-mersi de o sută şi ceva de ani încoace, nemuritor şi rece.
Profesoara se aşază la una dintre mesele portocalii de la ultimul etaj al mall-ului. De acolo se vede tot centrul Botoşaniului: bucăţi de bulevard decupate de acoperişuri, balcoane şi turle. Dealurile din fundal îmblînzesc contururile dure ale oraşului, îi taie aerul muncitoresc, îi dau chiar un aer visător.
La aproape 125 de ani de la moartea poetului, Botoşaniul rămîne al lui Mihai Eminescu. Chipul lui tînăr, în felurite variante împietrite, cinsteşte parcuri, biserici şi şcoli, numele său apare pe plăcuţe comemorative: „Pe aici a trecut…“, „Aici a lucrat…“ De astăzi, Eminescu este şi cetăţean de onoare al localităţii. În numele său se ţin concursuri de poezie, recitaluri, comemorări.
Botoşaniul e un cadru propice pentru apariţia şi dezvoltarea poeţilor. Poetul botoşănean Dan Sociu susţine că e poet pentru că e botoşănean: „Dacă erai încurajat în halul ăsta să fii poet… altfel, poate mă făceam şi eu ceva mai mişto.“ Nu e, totuşi, uşor să scrii poezie într-un asemenea loc, zice Sociu: lumea te citeşte, zice că-i frumos, dar, ştii… nu-i ca Eminescu.
Cînd spune „soare“, Cătălina (9 ani şi zece luni) desenează cu ambele braţe un semicerc mare.
Din sînul vecinicului ieri
Trăieşte azi ce moare,
Un soare de s-ar stinge-n cer
S-aprinde iarăşi soare.
Închide ochii, trece mîinile prin părul blond, se uită rugător spre cer. Ştia deja 65 de strofe înainte să audă de concurs, acum a trebuit doar să se uite peste celelalte, să repete din urmă şi să lucreze la gesturi. „Ea a şi înţeles poezia“, explică maică-sa. „E un copil de la ţară, pe care voiau să-l discrimineze.“
Cei de la Primărie nu acceptaseră iniţial s-o primească în concurs, din cauza regulamentului care cerea ca tinerii concurenţi să aibă domiciliul în municipiul Botoşani. Mama ei e învăţătoare acolo, la Vorniceni, iar anul trecut a dus-o pe la cei din clasa a VII-a, a VIII-a, să le recite şi lor. „Cati, te superi dacă nu cîştigi tableta?“ o întreabă maică-sa. Cati se gîndeşte puţin, doar o secundă, şi răspunde că nu. Dă din cap aşa cum a făcut mai devreme, în faţa juriului. „Am auzit că e în juriu un actor şi am zis că poate merg mai departe.“
Amalia are 4 ani şi jumătate şi e cel mai tînăr concurent. O mînă de fată într-o rochiţă albă. Recită două strofe din „Somnoroase păsărele“, apoi trei din „Luceafărul“. La urmă, comisia 4 o aplaudă şi-i adresează cîteva întrebări.
Comisia 4: Cine a fost Mihai Eminescu?
Amalia: Cel mai mare scriitor.
Comisia 4: Şi unde s-a născut?
Amalia: La Ipoteşti.
Comisia 4: Da, şi noi ne mîndrim!
Zice asta o profesoară care soarbe fiecare interpretare. Zîmbeşte întruna, aplaudă la urmă. Botoşănenii îl serbează pe Eminescu din instinct, precizează ea: „Simţim Eminescu, ne curge în vene. Pentru Eminescu, orice!“ Pentru ea, poetul e sinonim cu „iubire, natură, patriotism“.
Cobori în jos, luceafăr blînd,
Alunecînd pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gînd
Şi viaţa-mi luminează!
Dimineaţa de tot, un tramvai cu un singur vagon huruie prin mijlocul bulevardului Calea Naţională, înspre gară. Pe el e o reclamă care-i îndeamnă pe botoşăneni să ia parte la programul de reabilitare termică a blocurilor. Chioşcurile şi frigiderele pline cu reclame împrăştie pe trotuar lumini chioare, în care se disting bărbaţi cu căciuli de oaie brumării. Unii au sacoşe.
Pe toate hărţile sărăciei din ultimele decenii, Botoşaniul e colorat în roşu. Salariul mediu net, în 2013, a fost de 1137 de lei, cu 478 de lei mai mic decît media naţională. La sfîrşitul lui august 2012, 5916 persoane erau înscrise în evidenţele Agenţiei Judeţene pentru Ocuparea Forţei de Muncă.
Sărăcia îi împinge pe botoşăneni spre Vest, unul cîte unul. În ultimii şapte-opt ani, în jur de 20.000 de oameni – cam o cincime din populaţie – au plecat la muncă prin Italia sau Spania. „E un lucru care, pe de o parte, ne afectează. Dar, pe de altă parte, fluxurile financiare care vin de acolo întreţin economia oraşului, pentru că intră zeci de milioane de euro anual“, explică primarul.
Bugetul local rămîne însă mic, iar din el trebuie susţinute trei instituţii mari de cultură: o Filarmonică, Teatrul „Mihai Eminescu“ şi un teatru de păpuşi. „De multe ori, sîntem nevoiţi să tăiem din diverse zone pentru a susţine continuitatea acestor instituţii. Asta deşi au fost voci care au întrebat care este eficienţa, pentru că sînt sume foarte mari – e vorba de zeci de miliarde – care se îndreaptă către aceste instituţii, care nu se pot susţine din venituri proprii decît în proporţie de aproximativ 5%. Considerăm că e necesar să rămînă, nu doar pentru că e un brand cultural. Importanţa lor este vitală pentru un oraş precum Botoşani.“
Azi, sînt multe familii amărîte la etajul al III-lea al mall-ului. Domnul Ioan poartă un sacou peste un pulover ponosit, şi căciulă cu Tweety. Se tot învîrte pe-aici de dimineaţă şi are cîte o întrebare pentru fiecare: unde se fac înscrierile? Unde se recită? Fetiţa lui, Cristina, se joacă şi zîmbeşte întruna. Vorbeşte mai greu, învaţă la o şcoală specială, dar tot a reuşit să recite 15 strofe. Speră să primească, totuşi, un premiu.
Mihnea, un băiat slăbuţ, elev în clasa a VII-a, a început să înveţe poezia pe 1 ianuarie şi ieri o ştia. Are un handicap la picioare, foarte vizibil cînd merge. „Am vrut să zic poezia stînd în picioare, dar m-am pus jos, pentru siguranţă.“
Adunarea asta întoarce capete în mall: lumea iese de la film ori de la shopping. Mai spre după-amiază, o fată într-un elegant palton roşu urcă scările rulante şi dă de un puşti uscăţiv, probabil coleg cu ea. Băiatul e încordat, aşteaptă să recite. „Doamne, şi ai învăţat tot?“ îl întreabă. El dă din cap că da, e un pic stingherit. Fata pleacă cu un zîmbet în colţul gurii, el rămîne cufundat în „Luceafărul“.
E multă suferinţă pe holurile astea. Din unii, versurile ies în chinuri, alţii se străduiesc să aducă mişcare scenică, creează voci pentru fiecare personaj: Hyperion, Cătălina, Cătălin. Profesorii şi actorii obosesc şi încep să privească pierduţi, cu capul în palmă. Pînă la sfîrşit, fiecare va asculta poemul de vreo 25 de ori.
O fată durdulie turuie încet, privind în jos, şi tot freacă ceva în mîini. Membrii comisiei îşi lungesc gîturile să vadă ce face, nu vor s-o sperie, dar parcă citeşte de pe copiuţe. Numai că fata n-are nimic, îşi frînge mîinile una-ntr-alta şi e roşie ca o sfeclă. Se împotmoleşte cînd vine un copil cu o ciocolată caldă pentru doamna profesoară.
Cînd ţi-oi întinde braţul stîng
Să mă cuprinzi cu… braţul?
Un ţîrîit ascuţit îi rupe transa. Se uită dezorientată în jur. Dar îşi revine şi zice pînă la final. În aplauzele timide ale comisiei, îşi ridică privirea şi roşeaţa rămîne doar în obraji. Nu punctează prea mult la „expresivitate“ sau „aptitudini actoriceşti“, dar termină poezia şi e invitată miercuri, la ceremonie.
Un puşti se tot învîrte pe lîngă masa comisiei 4, e fiul uneia dintre profesoare. De voie, de nevoie, a asistat la toate recitalurile, două zile la rînd. E de părere că cei de azi au fost mai buni, poate şi pentru că au avut o zi în plus ca să repete. Dar nu vrea să intre prea mult în amănunte. Nu mai vrea să audă „Luceafărul“, fie ce-o fi.
Colega maică-sii îl zgîndără puţintel:
– Hai să-ţi spun o poezie!
– Nuuuuuuuu!
– Ghici care…
– Nuuuuu!
– Surpriză… „Luceafărul“!
– …
De ziua lui Eminescu, 83 de copii din Botoşani au cîştigat tablete. Pentru la anul, primarul vrea o competiţie mai încăpătoare, la care să se poată înscrie orice elev din ţară. Pentru asta i-ar trebui un sponsor cu dare de mînă, eventual un producător de tablete. România are vreo trei milioane de elevi, iar fiecare ar merita 98 de strofe a cîte patru versuri.
un reportaj de Vlad ODOBESCU, Vlad URSULEAN, Luiza VASILIU
o coproducţie Casa Jurnalistului, Dilema veche şi Monitorul de Botoşani