Peisaj

Civilizaţia decurge dintr-o structură ierarhizată. Nu avem contraexemple, cel puţin în societăţile tradiţionale. Existau învăţaţi şi ignoranţi. Bogaţi şi săraci. Spirite alese şi duhuri gregare. Preoţi, profeţi şi păstoriţi. Pe de o parte, cei rafinaţi prin cultură, stăpînirea tehnicilor intelectuale şi exerciţiul puterii simbolice. Pe de altă parte, cei neciopliţi, nepricepuţi, leneşi sau inapţi de muncă. Revoluţiile moderne au izbutit să distrugă această ordine platonică. Lumea s-a întors cu josul în sus. Prostimea s-a trezit flatată democratic, pe fondul contraselecţiei: cu cît provenienţa e mai ignobilă, cu atît "virtutea" reprezentativităţii cantitative e mai uşor de extras. Vieţuim, prin urmare, în societatea-spectacol, unde lucarna mediatică ţine loc de bun-simţ, furnizează criterii de valoare şi mutilează realitatea. România e un caz extrem. Şi aici, comunismul a exaltat originea obscură, a ridicat grosolănia la rang absolut şi a consfinţit brutalitatea ca unică regulă a supravieţuirii de tip darwinist. Fenomenul a cunoscut însă cote paroxistice. Elitele au fost practic masacrate. Memoria europeană - acumulată în secolul al XIX-lea - a suferit distorsiuni asiatice şi interdicţii de o perversă eficacitate. Nici o instituţie nu şi-a putut prezerva tradiţiile sau măcar ambiţiile nutrite cîndva. Biserica, Armata, Academia, Universitatea, Administraţia şi Justiţia au capitulat sub asaltul mediocrităţii încurajate ideologic. În toate aceste medii s-au produs avalanşe de incompetenţă agresivă, derapaje axiologice şi confuzii abil întreţinute. Am sperat că, după ruptură, lucrurile se vor îndrepta treptat şi de la sine. Vedem acum că ne-am înşelat. România a intrat pe mîna celor mai nesăţioase şi vulgare specimene vărsate din gura fostului regim. Trăim sub dictatura mitocăniei, a insultei nude, a incoerenţei comunitare şi a lăutăriei sacralizate. Comunism fără comunişti. Securitate fără torţionari şi turnători. Corupţie fără corupţi. Parveniţi fără obraz. Politică fără doctrină. Mercenari fără motivaţie. Presă fără mesaj. Vedete fără substanţă. Frustrări fără miză. Credinţă fără Dumnezeu. Naţionalism fără sacrificiu. Bolnavi fără leacuri. Păcătoşi fără vină. Şi adevăr orfan de dreptate. Iată reţeta disoluţiei morale româneşti. E ciudat că plonjăm în acest abis de abjecţie tocmai atunci cînd România se pregăteşte să pătrundă în clubul celor 25. Căpşunari, baroni ai jafului nepedepsit, demagogi de bodegă, tîrfe de centură, pensionari famelici, birocraţi necinstiţi şi clovni ai scălămbăielii populiste - slavă Domnului, avem cu ce ne prezenta în marele concert continental! Creierele migrează în continuare, din bursă în bursă. Pădurile chelesc, Delta se sufocă de murdării, oraşele-fantomă se chircesc în şomaj... Limuzinele continuă să ne stropească, din gropile pline cu noroi. Viloaiele ilicite - adjudecate de la vlădică la tablagiu - cresc odată cu ţara, deşi ţara se face mereu mai mică, strînsă în acreala propriei vome. Susţinătorii actualităţii lui Caragiale se amăgesc. Miticii din Momente şi Schiţe priveau către clasa superioară, pe care o parodiau inocent şi involuntar. Mitocanul de astăzi şi-a pierdut inocenţa şi debordează de voinţă. E un macho burtos, cu labele acoperite de aur. E tîmpit şi mîndru de chestia asta. E gata să-ţi articuleze un cap în gură, pentru că nu-şi poate folosi mintea decît ca radar animalic. Fură, înjură şi se dă mare, pe măsura maşinii pe care o calcă, atunci cînd nu te calcă. Se îmbracă scump şi urît. Jubilează la spriţ şi manea. E cocoş, dar suspină la o adică, pentru că "viaţa" e o treabă complexă, brăzdată de "sentiment". Se teme superstiţios de nenoroc şi dispreţuieşte tot ce nu pricepe, adică tot ce depăşeşte furia primară. Încalcă orice lege, dar întreţine legături mafiote cu feluriţii "baştani" care-l pot scuti de migrene judiciare şi necazuri contabile. Noi l-am creat şi noi îl tolerăm. Mai nou, se pregăteşte să ne conducă. În Uniunea Europeană.