Patericul siriac

Nu vom găsi mase de oameni îndrăgostiți de filocalia siriacă. Important e că Pr. Agapie Corbu, savantul ieromonah care oblăduiește mica obște de la schitul Almaș (Arad), a reușit să ne-o tălmăcească, atît în puritatea textuală a izvoarelor, cît și în bibliografia critică menită să ni le explice. Grație Editurii Sf. Nectarie, avem deja în românește atît sursele, cît și literatura secundară de cel mai bun nivel academic. Siriacistica rămîne un produs intelectual de nișă atît la noi – unde aduce un aer proaspăt în lumea celor preocupați de patristica greacă și latină –, cît și în forurile erudite occidentale, unde studiul Atlantidei mesopotamiene a creștinismului oriental are deja o tradiție. Teologia și filologia din România profită direct prin această mirabilă extindere a cîmpului lor cognitiv, pentru că domeniul siro-palestinian proiectează revelatoare lumini retroactive asupra întregii dialectici a creștinismului. Credeam că știm totul despre primul mileniu – cu expresiile lui centralizator-imperiale –, dar iată că mai avem multe de investigat la periferia complexă a acestor zone-tampon, în care se regăsesc și reflexe spirituale iraniene, central-asiatice și indiene, pînă la granițele Chinei imuabile. Revelația universului mental siriac, dominat de logica, gramatica, sensibilitatea poetică și experiența mistică a neamurilor semitice, ne dovedește că operațiunile de arheologie a ideilor religioase au încă un potențial viguros. 

Colecția „Philocalica Syriaca” s-a îmbogățit recent cu un al șaselea tom: Toma de Marga, Cartea stareților. Pateric siriac, Editura Sf. Nectarie, 2023, 336 p. Salut astfel o apariție editorială la fel de elegantă ca volumele precedente, mai precis o colecție hagiografică minunat tradusă de Elena Dinu, care semnează o consistentă introducere și a elaborat totodată excelentul aparat de note istorice și doctrinare. „Mar Toma de Marga” (ce aliterație de sonet renascentist!) a fost un episcop din secolul al IX-lea care a compilat, ca stareț al mînăstirii Beth Abe – și înainte de episcopat – principalele biografii de sfinți sirieni: eroi ai ascetismului, creatori de apoftegme și „verigi” dintr-un lanț neîntrerupt de transmitere inițiatică a metodelor de „liniștire” interioară, departe de lume. 

Evident că modelul acestor comunități rămînea Egiptul „sketic” al unor Antonie, Arsenie, Pamvo sau Evagrie (cu tot origenismul lor subiacent), însă ei au fondat și experimentat un monahism scutit de platonism și impregnat de intuiția poetică a geniului aramaic. O variantă insolită, cu arome și identitate specifice, deci mai mult decît o clonă provincială a paradigmei filocalice din aria elenistică. Tropismele și retorica rămîn totuși comune în cele două monahisme, explicînd folosirea aceluiași set de stereotipuri în construcția narațiunii hagiografice (nașteri însemnate simbolic, vocații precoce, gesturi taumaturgice, moartea martirică, contemptus mundi, penthos (străpungerea inimii), darul lacrimilor etc.). Ceea ce diferă – și nu e un detaliu – ține de vocabularul conceptual al tehnicilor contemplative, adică de un lexic extatic și de un limbaj al „urcușului duhovnicesc” pe care siriaca, spre deosebire de greacă, le-a etalat într-un registru semantic original. 

Întrucît autorul e onest în documentare și conștient că se adresează unei îndepărtate posterități, Patericul lui Toma de Marga cuprinde și o cronică a Bisericii siro-orientale în perioada dificilă a tranziției de la imperiul sasanid către califatul abbasid. Putem citi cartea atît pentru valoarea ei istorică, cît și pentru foloasele sale edificatoare. Găsim în text exemple de sfinți „extremiști”, greu de digerat după grila prezentului, dar și majore transpuneri paradoxale ale mesajului evanghelic: pe scurt, personajele ni se par viu convingătoare, tocmai pentru că sînt adesea contradictorii și acționează neașteptat. Ucenicia e cuvîntul-cheie. Nimeni nu vine de nicăieri sau singur în aventura filocalică. Fără un magistru spiritual căruia discipolul îi „slujește” adesea pînă la moarte, nimic din „meșteșugul” cunoașterii directe a lui Dumnezeu nu scapă de un anume echivoc demonic. După ce plonjăm în pomenitele biografii – și în onomastica lor de un exotism irezistibil – înțelegem de ce sîntem azi „orfani”, chiar dacă posedăm o bună cultură creștină și ne străduim să viețuim decent. Tot ce putem face e să ne lăsăm adoptați „la distanță” de acești trăitori îndepărtați, a căror luciditate sfidează timpul.