Păsuiri, ocazii, speranţe

8 septembrie 2005   DIN POLUL PLUS

dialog cu Alexandru PALEOLOGU Cînd sîntem nerăbdători avem impresia că sîntem activi. Aşteptarea ne contrariază, ne scoate din ritm, pare că este un interval inert din viaţa noastră, un timp irosit. La vîrsta dvs., stimate dle Paleologu, ce ştiţi despre aşteptare? Toată existenţa conştientă a omului este, de fapt, o aşteptare. Cei mai puţin imaginativi sau cu mai puţină intuiţie, ori mai puţin lucizi nu ştiu că aşteaptă. Ei aşteaptă, totuşi; ce? - nu asta e problema. Dar aşteaptă. Noi, oamenii de vîrsta mea, am fost o generaţie a aşteptării care a ţinut mai bine de jumătate de secol: am aşteptat să se termine războiul, să vină americanii, să ieşim din puşcării, să se schimbe lucrurile ş.a.m.d. Mă gîndesc că a existat o perioadă în viaţa mea cînd am aşteptat fiindcă mă aşteptam şi nu mai venea ce mă aşteptam să vină. În decembrie 1958 am aflat că a fost arestat Dinu Noica şi atunci am ştiut absolut sigur, fără putinţă de dubiu, că urmează să fiu arestat şi eu. Dar n-au venit să mă ia: nici prima lună după ce-l luaseră pe Noica, nici a doua, nici a treia. Am aşteptat faptul la care mă aşteptam, nouă luni de zile încheiate. Cum a fost acest interval trăit "de pe o zi pe alta" şi "de la o zi la alta"? Aşteptarea asta a fost foarte interesantă. Pe de o parte, era curiozitatea: cînd o să mă aresteze cum o să fie, cum o să fac faţă, ce-o să se întîmple cu mine în puşcărie. Pe de altă parte, faptul că mi se acorda în fiecare zi o permisie - care nu ştiam cît de lungă va fi - m-a obişnuit cu starea asta şi trăiam plăcut, chiar mai plăcut decît înainte, fiindcă mi-am permis tot felul de licenţe şi agremente: măcar să nu mor prost! Am trăit mult mai intens sub raportul bucuriilor şi al plăcerilor - conversaţie, lectură şi altele mai omeneşti - aşteptînd să se întîmple ceea ce trebuia să se întîmple foarte sigur. Mare lucru să aştepţi ceva fatal şi absolut ineludabil într-un interval destul de lung însă, ca să poţi trăi în vremea asta şi, mai mult decît atît, să înveţi, cu deliciu, să preţuieşti mai bine fiecare zi. Cum este aşteptarea în puşcărie? Mai grea decît pedeapsa, mai rea decît tortura. Bătaia pe care o înduri e un fapt de încordare momentană: se poate suporta. Chiar bătaia groaznică, bestială, se poate îndura, atîţia au dovedit-o. În timp ce eşti bătut, tu eşti în plină defensivă, trăieşti deplin starea. Dar cînd aştepţi să vie binele sau speri ca el să vină, şi eşti chinuit de întrebări şi de îndoieli: va veni, nu va veni - atunci este ceva teribil. Aici se face o mare deosebire de naturi umane. Unii înnebunesc la ideea că nu mai pot aştepta: cînd o să vie binele? Îmi aduc aminte că una din legendele cele mai cumplite din puşcărie a fost aşa-numita apariţie a "Codului Vîşinski": potrivit acestui cod urma să se facă recalcularea anilor de puşcărie, iar noi, care făcusem deja un anumit timp de detenţie, vom scăpa. Ei bine, "codul Vîşinski" n-a existat, a fost inventat. Dar s-a mers atît de departe cu speranţa, încît oamenii, cînd erau scoşi la muncă, pe cîmp, umblau să găsească rupturi de ziare întrebuinţate pentru necesităţi fireşti, pe care le strîngeau pentru a găsi în ele o eventuală referire la aşteptatul "cod Vîşinski". Să aştepţi viitorul - dar tot sub regimul totalitar - căutîndu-l pe o hîrtie murdărită, ce imagine simbolică. Personal, nu l-am căutat niciodată aşa, au făcut-o alţii şi-au păţit-o. În toamna lui 1962, în lagărul în care eram atunci, mă aflam într-o stare oribilă, în culmea mizeriei, aveam pantalonii complet rupţi, o haină vărgată fără cămaşă, o bonetă de puşcărie. Eram un sclav perfect al statului. Nefiind apt pentru muncile care mi se impuneau, nu aveam parte de pauze de lucru, n-aveam nici o speranţă; şi venea şi iarna. Un codeţinut, care avea avantajul să fie în echipa de topometri un fel de asistent - trebuia să ţină "mira" - şi care pentru asta avea drept la pachet şi nu era chinuit la muncă - a strîns şi el o bucată murdară de ziar, găsită pe cîmp, şi-a luat-o s-o studieze în linişte, în baracă. Numai că la întoarcerea în colonie s-a făcut o percheziţie, au descoperit-o, l-au bătut măr şi l-au destituit. Inginerul topometru, tot deţinut şi el, un ungur cu nume românesc, m-a întrebat dacă ştiu englezeşte, fiindcă atunci aş putea lua eu locul asistentului, rămas vacant, n-am cine ştie ce de făcut şi voi avea şi drept la pachet şi la corespondenţă. Prima lună arătam ca un sclav al statului dar, după asta, am primit pachet de acasă cu bocanci foarte buni, de bizon, cu ciorapi de lînă, pulovere, nescafé şi ţigări, un basc de care m-am bucurat mult - în fine, mă simţeam ca un lord. Şi-n plus, mai vorbeam şi englezeşte, făceam şuete cu un om extrem de îndatoritor şi simpatic. Deci, cum apare neaşteptatul atunci cînd nu mai aştepţi nimic?... Exact aşa. În vremea asta s-a mai întîmplat să fie şi o pauză lungă - izbucnise o epidemie de hepatită, colonia a fost izolată, s-au făcut nişte barăci lazaret, la care s-au adus doctori din altă parte, venise iarna, eu, ca topometrist, nu mai aveam treabă - aşa că de acest interval îmi aduc aminte ca de un timp liniştit al puşcăriei mele. Mă duceam şi făceam conversaţie cu prietenul meu, dr. Sergiu Al-George, bînd nescafé şi fumînd "Mărăşeşti" cu "şpiţul", ore întregi şedeam de vorbă despre Socrate, despre Platon... La asta nu mă aşteptam. Mă simţeam excelent. Fiindcă era, aşa-zicînd, o "perioadă culturală" a detenţiei dvs.? Nu. Culmea e că am avut şi o experienţă de alt fel, într-alt lagăr unde era curat, puteai să te speli în voie dimineaţa, exista acolo chiar şi o bibliotecă bună, unde am citit mult Turgheniev, mult Cehov, am recitit Caragiale. Ei bine, cu toată curăţenia, pe care am apreciat-o mult, cu spălatul, cu toate cărţile, în acel lagăr era o răutate de neînchipuit, o răutate infernală a gardienilor, a paznicilor care aveau o plăcere sadică de a chinui; acolo am fost bătut fiindcă un gardian m-a auzit vorbind franţuzeşte. Bătut cum nu mă aşteptam. Dar am suportat: eram bine dispus, citeam - sigur, după cărţi venea bătaia asta, însă făcea parte din socoteală. Dar, totdeauna, durerea fizică, oricît ar fi de cruntă, e mai mică decît cea din imaginaţie, pe care o aştepţi cu spaimă şi îndoială: vine, nu vine, cînd vine, cum, de ce? În puşcărie mă gîndeam că, dacă mi se va da drumul (dacă!), voi intra în viaţa normală - mai mult sau mai puţin normală - fiindcă va fi totuna sub comunism. Dar - cine ştie? - poate că, pînă la urmă, comunismul aşezîndu-se/ uzîndu-se/erodîndu-se, oamenii vor putea totuşi vieţui. Şi, ca un amănunt: mă gîndeam că voi putea să beau o cafea făcută cu tot dichisul, cum îmi place s-o prepar. Cafea şi halva - erau nişte semne ale aşteptării tihnite, ca în copilărie. interviu realizat de Tita CHIPER , apărut în Dilema nr. 403

Mai multe