Pascal, 400
Între știrile despre războiul Rusiei contra Ucrainei și concediile estivale, nu-i de mirare că n-am băgat de seamă, în micul nostru colț european, împlinirea a patru secole de la nașterea lui Blaise Pascal. Acești 400 de ani scurși nu se știe unde (căci și timpul trecut s-a scurs undeva) ni-l arată pe Pascal – inevitabil sărbătorit în Franța, unde apărea mai demult și pe o rîvnită bancnotă – exact ca pe primul modern, chit că primatul de acest gen „profetic” e mereu disputat. Să spunem mai curînd o figură situată la confluența dintre umanismul renascentist și anxietatea „spațiilor infinite”, pe fundalul trecerii de la heliocentrism la astronomia copernicană. Gîndirea lui Pascal denotă simultan un aer post-medieval, o ținută stoică, în tradiția lui Montaigne, dar și o latură temerar-matematică și inovator tehnică, specifică veacului care l-a cuprins și pe Leibniz, mai tînărul, dar mai longevivul său contemporan. Matematician precoce, genial și fertil, inventator al pascalinei(un prototip mecanic al computerelor din secolul 20), autorul Provincialelor este și creatorul primului sistem de transport public parizian... Dincolo de acest profil compozit – sau mai degrabă complex –, filozofia lui Pascal ilustrează perena temă creștină a tensiunii dintre ratio și fides, pe care (în scurta lui viață de suferință ușor mizantropică) s-a străduit constant să le armonizeze. Dacă credința se deosebește de magie prin intenția de a-l îndupleca (și nu de a-l constrînge) pe Dumnezeu, supremul demers al rațiunii e acela de a recunoaște că există o infinitate de lucruri care o depășesc. Cîtă vreme nu admite acest postulat, rațiunea rămîne slabă, așa cum avea să susțină mai tîrziu și Kurt Gödel. Numai că, lipsită de har – așa cum este el teoretizat în teologia augustiniană –, rațiunea rămîne incapabilă să demonstreze existența divinității. De unde nevoia faimosului „pariu” pascalian: dacă Dumnezeu există și nu cred în El, am pierdut totul, dacă Dumnezeu nu există și totuși cred, n-am pierdut nimic.
Franța secolului al XVII-lea e dominată de absolutismul monarhic pe baza pedagogiei iezuite și a ethos-ului baroc, care transformă Biserica într-un teatru de iluzii triumfaliste. Principala monarhie catolică (despotică după 1685, cînd Louis XIV revocă Edictul de la Nantes) e mai ales scena unui lung război civil de natură confesională, iar janseniștii (apropiați de protestanți și reuniți în „secta republicană” de la mînăstirea Port Royal) îi oferă lui Pascal platforma unui creștinism „epurat”, capabil să apere libertatea de conștiință. În vreme ce Erasmus vedea statul ca pe o „mare mînăstire”, elita din jurul Regelui Soare era plină de savanți, finanțiști, erudiți și aristocrați adesea „nepăsători față de mîntuire”, așa că Blaise Pascal se repliază spre infinitul vieții lăuntrice, sigur fiind că, fără Dumnezeu, viața umană e doar „uscăciune, neașezare, plictis și neliniște”.
S-a spus că Pascal e un precursor al lui Kierkegaard și al existențialiștilor: asemenea teologului danez, a jonglat cu pseudonimele, iar „lada” lui de manuscrise postume seamănă leit cu „haosul” moștenirii lui Fernando Pessoa. Faimoasele sale Cugetări – fragmente dintr-o vastă apologie a creștinismului – sînt așternute febril, în ultimii ani de viață (între 1657 și moartea sa în 1662, la 39 de ani). În ce mă privește, le-am descoperit selectiv, într-o traducere din anii României comuniste, pentru a le relua și aprofunda abia la maturitate, cînd mi-am permis să cumpăr ediția completă a scrierilor pascaliene, în cele două tomuri din Bibliothèque de la Pléiade. Nu știu să avem o traducere integrală a acestui text fondator pentru spiritualitatea creștină de după echivocul triumf al Bisericii lui Hristos în civilizația europeană, însă – evident – ar trebui să avem cel puțin una, la care sper că se gîndește cineva. Stilul lui Pascal nu se compară cu aforismele cinic desăvîrșite ale ducelui de La Rochefoucauld. În el găsim desigur rafinamentul inerent Marelui Secol francez, însă vedem imediat că autorul nu căuta efectul salonard și formula memorabilă, ci adevărul gîndului geometric, supus misterului dumnezeiesc. „Lacrimile de bucurie” consemnate în celebrul „memorial” al lui Pascal nu au nimic lacrimogen, căci atestă pulsația mistică, total străină de ispita autocompătimirii.