Partea şi întregul

Nombrilismul confesional încurajează prostia conform căreia numai tu eşti abonat la mîntuire. Pari de acord cu principiul că "Duhul suflă unde voieşte", însă eşti convins că Dumnezeu are o curioasă preferinţă statistică tocmai pentru Biserica unde ai avut meritul, norocul sau privilegiul de a te naşte. Cu o atare "logică", aberaţia discursivă şi cea comportamentală sînt aproape garantate. Gîndirea de asemenea factură duce la halucinaţii colective, la forme de hipnoză entico-identitară, la deliruri de apartenenţă mesianică. Simpla ei premisă, absolutizată, generează mostruozităţi morale. Dar şi răstălmăciri teologice. Prima dintre ele ar fi postularea unui Demiurg rău. Idolatrizarea dreptei credinţe e mai mult decît obtuzitate spirituală: e dualism. Pentru că un Dumnezeu bun, atotputernic, mulţumit - conform Genezei - de propria făptură nu poate condamna 95% din omenirea "heterodoxă" la pedeapsa de a nu cunoaşte decît umbra sau surogatul Adevărului rezervat în exclusivitate celor aleşi, printre care aprioric te numeri. Fireşte că Judecata de Apoi implică o selecţie. Nu toţi cîştigă viaţa veşnică, în afară de ipoteza că susţinem orgieniana teorie a redempţiunii universale, care l-ar include şi pe Satan. Însă toţi se pot izbăvi, căci, potrivit autorilor filocalici, "de va voi omul, se va mîntui de dimineaţa pînă seara". Tîlharul răstignit alături de Hristos ("hodie mecum eris in paradiso") ne face dovada formulei "peste rînd". Dacă acest lucru încape sub timp, el are toată justificarea de a se petrece şi în spaţiu. Cînd interpreţii revelaţiei abuzează de funcţia lor hermeneutică, pentru a da verdicte în locul lui Dumnezeu, evidenţa că El îl poate oricînd şi oriunde salva pe oricare dintre purtătorii Chipului Său îşi pierde conturul, nu şi realitatea. Mentalitatea "ortodoxă" pricepe că voinţa lui Dumnezeu e fericit impenetrabilă şi refuză soluţiile proclamate în dispreţul libertăţii supranaturale. Căci tocmai în această incertitudine stă forţa cugetării patristice, de la care ne reclamăm peremptoriu, deşi aproape nimeni nu-i mai citeşte (nici măcar în traducere) pe Sfinţii Părinţi. Luaţi, bunăoară, nu textul lui Ioan Scărarul, ci reprezentările sale iconografice, atît de limpezi: cu cît te găseşti mai sus pe Scara spre rai, cu atît rişti mai mult să aluneci. În vîrful acestei punţi verticale către Dumnezeu stau-să-cadă nu păcătoşii mărunţi, ci asceţii, misticii sau episcopii cei mai apropiaţi de condiţia sfinţeniei. Acelaşi duh paradoxal animă Patericul, plin de atleţi ai credinţei care le repetă celor grăbiţi să-i canonizeze antum că... aparenţele înşeală. Că adevărata sfinţenie se ascunde te miri unde, taman acolo unde nimeni nu o caută. Ea seamănă mai mult cu mărgăritarul scufundat în noroi, decît cu nestematele unei diademe imperiale. Pogorîrea la Iad a Mîntuitorului - icoană răsăriteană a Învierii - sugerează acelaşi lucru. Există mîntuire "retroactivă". Drepţii Vechiului Testament sînt aduşi la lumina Tatălui, prin lucrarea Fiului întrupat, sub adierea Duhului Sfînt. E absurd să vezi suferinţa săracilor din India, alinată graţie maicii Tereza de Calcutta, şi să-i condamni, după infernul terestru, la infernul veşnic, monopol al Ortodoxiei triumfătoare. E penibil să o respingi pe cealaltă Tereză, de Avilla, sub motivul că era catolică sau - şi mai "grav" - evreică botezată. E jalnic să nu deschizi tratatele lui Augustin, Părintele Occidentului, doar pentru că nu a predicat la Cezareea Cappadociei... Iată prea puţin enumeratele motive care mă determină să ripostez - atît cît reuşeşte scrisul cuiva - atunci cînd constat că o nouă generaţie de intelectuali creştini (sau poate chiar de ierarhi) descifrează Ortodoxia "românească" printr-o grilă provincială, sectar-autohtonistă. Nu cultiv deloc umanismul sentimental şi nici ecumenismul politizat. Caut doar să regăsesc izvoarele dreptei credinţe acolo unde curg: în misterul iubirii divine faţă de totalitatea Creaţiei.