Pariul fidelității

Doar pentru că este creatoare, fidelitatea transcende infinit, ca libertatea însăși, limitele a ceea ce poate fi prescris. Gabriel Marcel

Poate că în zilele noastre ezitarea în fața căsătoriei ține în bună măsură de neîncrederea în trăinicia ei sau în posibilitatea fidelității. Îndrăgostiții se tem să nu fie răniți odată risipit miracolul auroral al relației. Alții, pîndiți chiar și cînd iubesc de o necruțătoare luciditate, nu vor să-și piardă autonomia sau se știu incapabili să se dăruiască fără rest. Sînt și cei care resimt în fața unui legămînt oprirea bruscă și timpurie a unei căutări în care libertatea s-ar manifesta cel mai bine. Cazurile reale descriu o varietate sufletească infinit mai complicată decît tipologia schițată pînă acum, însă o dimensiune le este, cu siguranță, comună: cea pe care Pascal o descria ca „inconstanță, plictis, neliniște“.

De cele mai multe ori trăim – trebuie s-o recunoaștem – în agitația care ne desparte de atingerea scopurilor numeroase și contradictorii de care singuri ne legăm. Și ne convingem că această formă a vieții este inevitabilă pentru a ne exprima deplin pe noi înșine (uneori ni se întîmplă să spunem: „pentru a fi fideli față de noi înșine“). Ceea ce ne face să preferăm instinctiv diversitatea și secvențialul în detrimentul unicității și continuității. Or, a fi fidel față de sine însuși, în nebuloasa impulsurilor, emoțiilor, intereselor de moment, e cu totul altceva decît a face experiența fidelității. Poate fi doar o formă de egoism sau, mai precis, de egolatrie. În toate căutările care se lovesc de insatisfacție, în divertismentul care îmbracă plăcerea ca pe o haină ce ascunde plictisul, în goana după noutate, în vîrtejul urgențelor înrobitoare se află deghizată sau se afirmă fără timiditate dragostea de sine. Știu, se va spune că e un discurs învechit, insuportabil de autoculpabilizator în vremuri definite de îndemnuri ca: „Fii tu însuți/însăți!“; „Plăcerea ta contează!“ etc. etc. Însă de ce atîta afirmare de sine ajunge deseori în impas și se vede nevoită să caute aiurea dezlegări la nodurile fatale în care s-a prins? De ce atîta depresie urmează unei libertăți dezinhibate? De ce iubirea de sine, care are la îndemînă atîtea instrumente, nu pare a fi drumul cel mai sigur către împlinire?

S-ar putea ca o privire mai atentă acordată condiției fidelității să ne spună ceva esențial despre noi și, mai cu seamă, despre vocația noastră, chiar dacă modelul antic al lui Filemon și Baucis nu mai reprezintă azi orizontul unei relații de iubire. Fidelitatea este hrănită de încredere și de reciprocitate, e o făgăduință a unuia pentru celălalt prin care se străpunge carcasa de autoconservare a eului, o ieșire din sine într-un spațiu necunoscut, pe care doar intensitatea prezentului îl poate lumina. Fără credința în promisiunea celuilalt de a se dărui și de a crește împreună, pasul spre un astfel de angajament nu poate fi făcut. Sau va fi minat de îndoieli care-l vor șubrezi iremediabil. Căci a face experiența fidelității înseamnă a te făgădui și a te încredința celuilalt fără a avea altă garanție decît ceea ce vezi în celălalt mai bine decît în tine.

Nu întîmplător, Dumnezeu a vorbit prin profeții săi în termenii unui legămînt nupțial. Alegîndu-și poporul, i-a promis fidelitate și i-a cerut în schimb să-i fie credincios. Întreaga istorie a mîntuirii nu va fi altceva decît o manifestare a fidelității divine față de om care culminează cu asumarea deplină a umanității. Însă doar Dumnezeu poate să ceară fidelitatea pentru că făgăduința lui este absolută. În plan uman, a respecta ceea ce ai promis într-o relație se dovedește a fi o continuă transcendere a multiplelor forme de egolatrie, înseamnă a rămîne împreună în deschisul unei făgăduințe de împlinire de-a lungul metamorfozelor și ostilității timpului. Nu o reiterare nostalgică a momentului inaugural, nici optimism reflex, ci investirea răbdătoare în misterul persoanei alese. Gabriel Marcel ar spune potrivit: fidelitatea nu poate fi decît creatoare. Infinit mai mult decît un contract, ea este răspunsul viu la vocația iubirii de a dura pentru totdeauna. Dacă încrederea rămîne reciprocă, pariul uman al fidelității se va bucura și aici de garanția absolută a veșniciei.  

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent (împreună cu Daniela Dumbravă): André Scrima: expérience spirituelle et langage théologique, Roma, 2019.  

Foto: wikimedia commons