Paradisuri obligatorii
Nu e de mirare că Iranul furnizează dronele cu care regimul Putin atacă civilii şi infrastructura din Ucraina. Dictaturile isterizate îşi simt afinitatea, se adună, se susţin una pe alta. Pînă şi discursurile lor religioase au sminteli comune. Patriarhul Kiril le promite mobilizaţilor ruşi că, dacă vor muri la „datorie”, participînd la barbaria invaziei, „vor fi spălaţi de toate păcatele”. Ayatollah-ii îi silesc pe iranieni să se supună unei legi penitenciar islamiste ca să aibă asigurată viaţa de veci. Propaganda totalitară nu are, nici de o parte, nici de alta, şovăieli să trateze discreţionar întregul real: cel de aici şi cel de dincolo. Dacă fantasmele dictaturii o cer – fie ea de vocabular ortodox ori musulman –, Dumnezeu trebuie să i se supună, să aloce raiul celor desemnaţi de putere. A numi un asemenea regim „teocraţie”, ca în cazul Iranului, e o glumă, o batjocură. Alături de populaţie, Dumnezeu e inclus în sistem, e socotit doar un executant la ordinele regimului.
Tînărul Shervin Hajipour a înregistrat acum cîtăva vreme un cîntec care exprimă revolta izbucnită în Iran şi care a devenit unul dintre imnele ei (cf. Le Monde, 15.10.2022). „Baraye“ („Pentru”, în persană) e titlul piesei. „Pentru ce” ne-am revoltat? „Pentru lozincile goale de sens, pentru paradisul obligatoriu” – sună versurile, inspirate de mesajele online ale tinerilor iranieni. Ele denunţă demagogia religioasă pusă în operă de „poliţia moravurilor” care reprimă sălbatic demonstraţiile, care omoară în bătaie adolescente contestatare. Cuvintele cîntecului indică bine microbii pe care fundamentalismul îi infuzează într-o credinţă, cei care, exacerbaţi în Iran, au ajuns o otravă nu numai pentru societate, ci şi pentru credinţa însăşi: religia scoborîtă la ideologie şi o credinţă căreia i se retează libertatea. Cu ei ameninţă fundamentalismul, fie el sîngeros extremist ori instalat/acceptat în societate, fibra vie a credinţei, metabolismul ei, înţelegerea ei creatoare.
Sînt viruşi care pîndesc mereu, de-a lungul istoriei, orice tradiţie religioasă. Care au fost mereu criticaţi, combătuţi de cei dotaţi cu discernămînt, de oamenii experienţei spirituale. Formalismul, interpretarea literalistă, religia ca sistem închis de învăţături, ca lege comportamentală impusă, toate intră în sfera religiei ideologizate, private de fermentul decisiv al libertăţii.
Alături de alţi specialişti în materie, Annemarie Schimmel (Mystical Dimensions of Islam) amintea că, în secolul al X-lea deja, legea musulmană şi reflecţia asupra ei începeau să se sclerozeze. „Investigaţia liberă a surselor legii (ijtihad) în chestiuni deja decise nu a mai fost permisă”. Punctele care fuseseră lămurite prin discuţii între diferitele autorităţi şi şcoli ale islamului au fost, de atunci înainte, proclamate drept imuabile, transmise literal de-a lungul generaţiilor următoare într-o atmosferă anistorică, nerealistă. E o „fosilizare” care provoacă, printre alţi factori, dificultăţile gîndirii musulmane în faţa modernităţii, care legitimează scandalul minorării femeilor şi stîrneşte confruntările în jurul vălului, acum sîngeroase în zonele islamiste. Dar nu doar atît. E o scleroză care poate mina însăşi vitalitatea credinţei musulmane. O afirma, printre alţii, în secolul al XI-lea, Al-Ghazali, autoritate foarte respectată a tradiţiei. El declara: „Cei preaînvăţaţi în privinţa formelor rare de divorţ nu-ţi pot spune nimic despre cele mai simple lucruri ale vieţii spirituale”. Al-Ghazali a studiat şi a predat cu înalt prestigiu ştiinţele religiei. Dar la un moment dat a luat calea contemplativă a sufismului şi a judecat aceste ştiinţe din unghiul funcţiunii lor propriu-zis spirituale. Savant de renume şi mistic moderat, el nu a fost atacat din pricina criticilor sale. Dar alţi sufiţi, mai pasionaţi, au plătit cu preţul vieţii, al persecuţiilor, al exilului, protestele faţă de scleroza care mina islamul: concentrarea pe aspectele exteriorioare ale legii, conivenţa juriştilor cu puterea politică, înstăpînirea lor asupra vieţii credincioşilor.
Prin propagandă ori represiune, ideologia vrea să instituie în societate şi în mentalul comun o pseudo-realitate, o „realitate-discurs”, fantasmă simplificatoare, mecanică, pretins perfectă. În cazul religiei scoborîte la ideologie, categoriile şi vocabularul religios slujesc cu prestigiul lor acestei realităţi-discurs impuse insidios ori brutal realităţii totale, de aici şi de dincolo.
În interpretarea sa privind parabolele evanghelice, Andrei Pleşu dedică un capitol tocmai fapului că tipul de limbaj folosit acolo de Iisus dinamitează orice ispită de a trata simplist şi plat mesajul christic: „Parabola ca subminare a indeologicului”. Rostind – şi cuprinzînd El însuşi – realitatea densă a Împărăţiei, Iisus se adresează varietăţii umane, libertăţii omului, capacităţii lui de a-şi spori înţelegerea. Solicită participarea creatoare la mesajul său, fără a-l impune nimănui. Iisus nu oferă scheme explicative, reţete de credinţă. Dimpotrivă, spune Andrei Pleşu: parabolele Lui dislocă auditoriul din confortul accepţiunilor statice, îl porneşte pe drumul înţelegerii, complică temele credinţei, le indică tensiunea, adîncimea. Interpretarea pe care Andrei Pleşu o dă parabolelor ilustrează abundent şi rafinat tocmai itineranţa interioară pe care Iisus o propune persoanelor, preluate în nesfîrşita diversitate a profilurilor lor. Judecata lui Iisus „e întotdeauna adaptată la cazul individual, în dialog cu bogăţia lumii şi cu inepuizabilul condiţiei umane... Asistăm, credem, la cea mai radicală destructurare a «ideologicului» din zorii culturii şi civilizaţiei europene” (Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste).
Atent la stilul christic, comentariul său denunţă „căderile în ideologic” care nu încetează să ne pîndească, analizează cazurile unei credinţe reduse la activism nereflexiv, la stindard identitar, la instrument de luptă.
Aşa cum arată Andrei Pleşu, limbajul folosit de Iisus îmbină – cu graţia divinului – atenţia faţă de adevărul transcendent şi atenţia faţă de libertatea umană. Parabolele apar ca „văl” al adevărului ultim. Pentru cei aflaţi în căutare spirituală, vălul indică realitatea de dincolo de el, cheamă într-acolo. Pentru cei indiferenţi ori potrivnici, vălul e piedică, ecran, obstacol. Pentru cei nepregătiţi ori doar virtual disponibili, vălul se menţine ca o membrană care aşteaptă să fie solicitată.
Din nefericire, asistăm astăzi la extreme „căderi în ideologic” ale religiilor. Cu discursuri smintite despre „paradisuri obligatorii”, ele provoacă sau susţin persecuţia, crimele, barbaria. Dar şi în Ucraina, şi în Iran, ele se izbesc de o rezistenţă eroică, de refuzul lor, pentru care e plătit cel mai mare preţ.
Anca Manolescu este cercetător în domeniul antropologiei religioase.