Paradisul învățaților din actuala patrie a deconstrucției

Războiul cultural declanșat în marja postmodernității a exacerbat contrastul ideologic dintre Epoca Luminilor, moștenitoare a Renașterii umaniste, și Evul Mediu obligatoriu „întunecat”. Nici un autor sau trăitor între căderea Romei sub barbari și căderea Constantinopolului sub turcii otomani nu s-a perceput ca „medieval”: e vorba aici despre o etapizare cronologică tîrzie, menită, cum sugeram, să accentueze trecerea de la „întunericul” teocrației papale sau al cezaro-papismului bizantin la orbitoarea „lumină” a unui timp antropocentric, bazat pe suprimarea cenzurii, autonomie individuală, conștiință critică și scepticism teologic vecin cu ateismul (mai mult sau mai puțin „științific”). Realitatea istorică a fost ulterior onest reconstituită în cîmpul studiilor medievale serioase, care au dovedit nu doar continuitatea freatică dintre feluritele „epoci” (decupate din motive didactice), ci și faptul că trăsăturile orgolios atribuite modernității preexistaseră în așa-zisul ev mijlociu. 

E deci ironic faptul că în universitățile actuale se predică ura (sau disprețul arogant) față de „obscurantismul” medieval, deși însăși universitas, ca breaslă erudită independentă, s-a născut în secolul al XIII-lea, mai cu seamă la Paris. Diversele școli aulice – la Aachen, la curtea siciliană a dinastiei normande sau pe lîngă palatul aurit al bazileilor –, precum și numeroasele biblioteci sau scriptorii ale marilor abații romanice și mînăstirilor levantine anticipaseră, prin cultivarea „artelor liberale”, experimentul fondator din capitala regatului francez. Tronul și Altarul aveau cea mai acută nevoie de instrumente conceptuale și pastorale, de dicționare, etimologii, manuale, testimoniale tradiționale și ediții de texte comentate tocmai pentru că aveau ce transmite și doreau să răspîndească religia creștină, cu tot cu rădăcinile sale semitice, din Vechiul Testament. Era deci inevitabil ca și primele colegii de pe malul stîng al Senei (conglomerate în viitorul „Cartier Latin”) să ia ființă sub forma unor școli pentru magiștrii în teologie. Științele naturale și artele liberale, ba chiar și medicina sau studiile juridice se subsumau unei cosmologii și morale evanghelice, nefiind surprinzător faptul că ele s-au dezvoltat inițial ca discipline auxiliare, cu rost apologetic. 

Cartea scrisă de Olga Weijers, Un paradis al învățaților. Universitatea din Paris în Evul Mediu (Polirom, 2022) este un curs magistral despre geneza universității ca instituție fără granițe, sortită, după cum știm, unui succes mondial. Cercetarea are meritul de a descrie clar rolul limbii latine în cristalizarea primelor colegii, protecția acordată lor de către suveranii Franței (ca într-un soi de anticipare a „galicanismului”), metodele de studiu și predare, ritualurile de examinare (lectio, disputatio etc.), polemicile doctrinare, conturarea unui etos „goliardic”, vanitățile academice și problemele de infrastructură (cazare, masă, stipendii), insistînd totodată asupra relațiilor adesea turbulente dintre masa tot mai pestriță, cosmopolită, a studenților și burghezia pariziană, aflată în plină afirmare istorică și socială. Constituirea unei elite intelectuale europene pe malul stîng al Senei a produs roade abundente, rafinînd abordările pluridisciplinare, pe o temelie mai cu seamă aristotelică. Grație efervescenței culturale realizate la Paris, începînd cu secolul al XIII-lea – în simbioză cu geneza stilului gotic –, ideea europeană n-a rămas vag circumscrisă noțiunii teologico-politice de christianitas, reușind să-și asocieze treptat un profund structurat imaginar, care rămîne activ, oricît de difuz, în realitatea prezentă a construcției comunitare. Atunci și acolo s-a constituit ideea că un adevărat european este un cărturar interesat de toate ramurile cunoașterii, deschis spre alteritate, capabil să-și argumenteze rațional cauza și gata să-și apere valorile pe temeiul unor norme atent codificate, care reflectă universalitatea demnității umane. 

La începutul anilor ’90, cînd coboram zilnic pe Rue Saint-Jacques, către sediul „Sorbonei Vechi”, simțeam deja amprenta acestei ilustre tradiții, care avea să stimuleze, în deceniile ulterioare, și integrarea României în familia Uniunii Europene, așa că lectura cărții Olgăi Weijers m-a găsit sufletește pregătit, printre propriile amintiri.