Parabola intervalului

7 iunie 2023   DIN POLUL PLUS

Cele două cărți recent lansate de Andrei Pleșu, Capodopere în dialog și Ochiul și lucrurile (publicată inițial în 1986), sînt mai mult decît prilejul plin de bucurie și de savoare al reîntîlnirii cu istoricul și criticul de artă din anii ’70 și ’80 ai secolului trecut. Sînt mai mult și decît o nostalgică acoladă a biografiei sale intelectuale, într-o epocă dezobișnuită de astfel de teme și tot mai săracă în exerciții culturale de o asemenea altitudine. Mai mult și decît o binevenită mărturie despre o vîrstă a culturii noastre, care conține toate ingredientele pentru a-i stimula pe cercetători. Cred că cele două cărți au capacitatea, prin stilul problematizării și scriitură, să readucă în atenție un mod de a face și de a transmite cultura, fără de care țesătura inefabilă a mediului în care cunoașterea este comunicată și receptată se destramă iremediabil. 

Două tentații trebuie ținute la distanță pentru a permite acestui stil să-și probeze fecunditatea: pasiunea exclusivă pentru parterul informațiilor seci și căutarea febrilă doar a formulei memorabile. Strălucirea expresiei, justețea și acuitatea judecății, structura persuasivă a frazei sînt constante deja clasice ale textelor semnate de Andrei Pleșu. Cititorii se vor putea desfăta cu ele în paginile acestor cărți. Informațiile sînt însă supuse unui dublu proces de metabolizare și transfigurare: cu rare excepții (de pildă, în studiile despre Ștefan I. Nenițescu sau Louis Lavelle), ele sînt complet absorbite în structura problematizării sau, ca în splendidele lecții de istorie a artei din a doua parte a Capodoperelor în dialog, esențializate pentru a reda vertiginos înțelesul unei epoci. Aș aminti aici, spre ilustrare, începutul textului despre manuscrisele irlandeze din secolele VIII-IX: „Cînd în deșertul lumii bîntuie – cum se întîmpla în Evul Mediu timpuriu – mari furtuni, omului i se oferă șansa de a descoperi latențele de creativitate ale interiorității. (...) Iar secretul artei de care ne ocupăm este, în bună măsură, efortul ei programatic de a asigura o compensație spirituală lumii încă destructurate din jur. Ea încearcă să transforme, printr-o manevră cvasi-alchimică, umbrele în lumini, să introducă în haos principiul ordinii, și în efemer – principiul duratei”. E suficient pentru ca destinatarul să primească firul călăuzitor în labirintul formelor sau să se îndrăgostească pentru totdeauna de lumea în care intră. 

Andrei Pleșu este, așa cum știm, un excepțional mijlocitor. Eseurile, cronicile, articolele-studii și „instantaneele” cuprinse în aceste două cărți o arată cu prisosință, asumîndu-și unul dintre cele mai exigente scopuri ale cuvîntului rostit și scris: acela de a face să se vadă ceea ce doar privirea poate să surprindă, de a converti imaginea în text prin medierea interogativității reflexive. Sîntem astfel aduși în prezența operelor care se oferă contemplației și totodată formați să facem exercițiul unei priviri deopotrivă adecvate și eliberate de autoritatea uneori inhibantă a obiectului contemplat. Textele lui Andrei Pleșu ne transferă, cu firescul respirației, jaloanele accesului la pictura lui Dürer sau Leonardo, la „universul de un laconism tragic” al lui Rouault sau la un faimos tablou al lui Quentin Metsys, „Cămătarul și soția sa”, unde detaliul mîinii stîngi a femeii e decupat exemplar, dar ne și învață să ne detașăm de imediatul, de „literalitatea” lor pentru a ne continua propria căutare. Arta frecventată astfel, fără omagii înrobitoare, devine o cale, transformă intervalul într-un itinerariu formativ, într-o hartă inepuizabilă a așteptării creatoare. Aș înclina să cred că, între toate formele de pledoarie pentru acest parcurs, există cîteva care se constituie, poate mai pregnant decît altele, în veritabile chei de lectură: investigarea insularității lui El Greco pe fundalul multiplelor arhipelaguri, însemnările despre tînărul Goethe, esențialul excurs despre tradiție și interpretarea poveștii lui Klee ca efort al „conștiinței geniale de a mîntui platitudinea lumii coborînd în chiar inima ei”. Paginile despre Goethe, afine cu tematica din Minima moralia, sînt ca o parabolă revelatoare a gîndirii și scrisului lui Andrei Pleșu, care a continuat de-a lungul timpului să ne aducă tot mai aproape de valențele de frumusețe și de sens ale intervalului.

Bogdan Tătaru-Cazaban este cercetător în istoria religiilor. A publicat recent Inteligența inimii. Schițe pentru un portret al virtuții (Editura Spandugino, 2021).

Mai multe